De ce România se numește așa? Mit, adevăr și logică despre numele țării noastre

Horonimul (nume de țară) România a stârnit adesea dezbateri aprinse pornind de la opinii dintre cele mai diverse, unele adevărate, altele complet false și chiar jenant de absurde.

Pe de-o parte, unii consideră că este o denumire natural ăpentru un popor care se autodenumește pornind de la latinescul "Romanus", adică cetățean al Imperiului Roman, nume de popor care nu s-a păstrat doar la români, ci și la alte comunități romanice (romanzii, rumanși/romanșii, armânii).

 

Cinci regiuni cu nume similare în zone diferite ale fostului Imperiu Roman: Rumâgna în Italia, Romangia în Sardinia, Romandia și Rumantschia în Elevția, România în sud-estul Europei. 

La polul opus sunt cei certați cu logica și știința, care cred că numele "România" ar fi o invenție, fără nicio legătură cu locuitorii țării, adică o denumire artificială ce ar fi fost născocită în secolul al XIX-lea întrucât așa-numiții vlahi și-ar imaginat chipurile că sunt un popor romanic. Însă etnonimul "vlah" desemnează fix popoare romanice. În plus, pentru că au observat  pe unele hărți vechi se folosea denumirea "Romania" în loc de Imperiul Bizantin, unii au lansat ideea că românii ar fi furat numele de la bizantini. Doar că autorii acestor fantasmagorii habar n-au că antica denumire Romania s-a păstrat în diverse forme și în alte regiuni ale fostului Imperiu Roman: la romanzii din Romania/Romandia sau rumanșii/romanșii din Rumantaschia, la italienii din regiunea Rumâgna/Romagna și sarzii din Romangia.

De ce? Pentru că Romania era numele din popor al întregului Imperiu Roman în Antichitatea târzie, nu doar al așa-numitului Imperiu de Răsărit/Bizantin.

 

Cum erau denumite statele lumii  în literatura românească veche?

Pentru a afla de ce România se numește așa și că să desființăm în mod temeinic teoriile pseudo-istorice este necesar să vedem mecanismele pe baza cărora s-au format numele de țări în limba română de-a lungul secolelor.

În istoria limbii române, denumirile de state s-au format prin două procedee diferite. În prima perioadă a limbii românești scrise (sec. XVI - XVIII) au dominat formele create intern, de tipul Ţara (sau Împărăţia, Crăia, Regatul etc.) + numele de popor sau regional corespunzător: Ţara Şpaniolească, Țara Ardealului, Ţara Moldovei, Țara Ungurească, Crăia Leşească, Împărăția Grecească, Țara Moscalului sau Moschicească etc.1 Pe acelaşi tipar se va numi și primul stat al românilor de la sud de Carpaţi: Țara Rumânească/Românească. Acest model a fost foarte productiv; iar deseori pentru aceeași realitate etnic-geografică sau politică întâlnim o varietate de horonime, uneori chiar la același autor sau în același text. 

Pe lângă acestea, într-o mai mică măsură au circulat și denumiri create ca urmare a influențelor limbilor de cultură (greacă, latină medievală, slavonă bisericească, italiană), precum Ispaníia, Italíia, Dachíia, Greția etc.2

Înainte de a merge mai departe cu analiza noastră despre formarea numelui România este necesar să subliniem un lucru inconfortabil pentru cei care maltratează istoria, dar care este un fapt incontestabil, dovedit de zeci și zeci de documente din ultimele patru-cinci veacuri: primul stat independent al românilor purta în graiul locuitorilor săi numele de Ţeara Rumânească sau Țara Românească. 

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui țării în graiul locuitorilor din Valahia se regăsește în Scrisoarea lui Neacșu din 1521, care este totodată primul text în limba română cunoscut până astăzi ce poate fi datat cu precizie.3 Începând din acest moment, Țara Rumânească (cu varianta Țara Românească) se impune treptat ca nume al statului de la sud de Carpați în actele și cărțile scrise în limba română, în timp ce în documentele scrise în alte limbi a continuat utilizarea altor denumiri: Valachia, Valahia; Valachia Transalpina, Wallachia, Multany, Ungrovalahia, Zemli Ungro-Vlahiskoi, Vlashko, Havasalföld, Eflâk etc.4 O situație similară se poate observa și în cazul altor state și popoare din Europa sau chiar din întreaga lume: horonimul Deutschland (numele statului german în limba locuitorilor săi) este sinonim cu Germania, cu Alemania (în spaniolă), cu Niemcy (în poloneză), cu Németország (în maghiară), cu Saksa (în finlandeză), cu Terra Tudestga (în rumanșă), cu Vokietija (în lituaniană).

 

De la Țara Românească la România 

Harta Rumâniei în viziunea lui Cezar Bolliac, 1855 (sursa: tipărituri românești)

În ceea de-a doua perioadă a istoriei limbii române (sec. XIX - XX), metoda veche de formare a denumirilor de țări a fost abandonată, fiind aproape complet înlocuită de modelul latin, iar ca urmare a standardizării limbii literare se elimină formele paralele din uz și se impun sistematic forme clare, acceptate ca forme standard: Spania, Anglia, Italia, Rusia etc. După același model s-a format și numele statului românesc.5

Adică, forma veche Țara Ungurească a fost înlocuită cu Ungaria, în loc de Țara Bulgărească s-a trecut la Bulgaria, în loc de Țara Grecească s-a trecut la Grecia. Atunci, în loc de Ţeara Rumânească sau Românească cum ar trebui să zicem? 

Procesul lingvistic de formare a denumirii România a dat naştere unor dispute, de-a lungul epocii, unii lingviști considerând că termenul este un derivat al numelui etnic român la care se adaugă sufixul ,,–ie”, articulat ,,–ia”, deci cuvântul România este o creație internă a limbii române (Sextil Puşcariu, Elena Slave, Alexandru Graur, Vasile Arvinte), iar alți lingviști susțin că horonimul are o etimologie franceză, invocând în acest sens faptul că accentul cade pe vocala ,,i” a sufixului, la fel ca şi în cazul termenului francez La Romanie. (A. Philippide, Iorgu Iordan, A. Rosetti, Liviu Leonte).6 

Poate cea mai remarcabilă analiză pe această temă aparține filologului Vasile Arvinte care a demonstrat că denumirea România (apărut în secolul al XIX-lea) îşi are originea într-un cuvânt românesc mai vechi a cărui semnificaţie iniţială era acela de „limba românească”. Este vorba despre termenul românie, atestat încă din secolul al XVII-lea, al cărui sens abstract a evoluat de la „limba românească” la „românism” şi, în cele din urmă, la înţelesul colectiv de „românime”. Așadar, Arvinte a concluzionat că România nu este nici un neologism, nicio reluare a vechiului nume al Imperiului Roman, ci este este o creaţie internă, dovadă fiind legile fonetice ale limbii române.7

 

Concluzii 

Așadar, numele de țară România nu este o creație artificială, nici un împrumut forțat din alte limbi, ci reprezintă o creație firească, internă a limbii române, rezultat al evoluției limbii române. Așa cum alte denumiri de țări s-au standardizat prin trecerea de la formule arhaice (Țara Ungurească, Țara Grecească) la formele moderne (Ungaria, Grecia), la fel și vechea Țeara Rumânească/Românească a evoluat spre România, prin mecanisme gramaticale specifice limbii române. 

În concluzie, România nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de Al. I. Cuza, ci este doar forma modernă a vechii denumiri de Ţara Rumânească/ Românească.

Dar dacă este atât de deranjat, atunci ar trebui să renunțăm și la denumiri ca Grecia, Rusia, Germania, Ungaria etc  

 

NOTE

1 Munteanu 2009, p. 741-743; Moruz&Ungureanu 2024, p. 100

2 Munteanu 2009, p. 743-745

3 Era limba română un idiom neo-latin și în urmă cu cinci secole?

4 Pop 2013, p. 2-6

5 Munteanu 2009, p. 745-746; Moruz&Ungureanu 2024, p. 97

6 Vargan 2014, p. 1011-1013

7 Arvinte 2004, p. 221-222; Munteanu 2009, p. 745-746; Munteanu 2010. p. 96: Vargan 2014, p. 1011-1013

 

BIBLIOGRAFIE

Arvinte 2004. |  Vasile Arvinte, Român, românesc, România

Moruz&Ungureanu 2024. | Maria Moruz, Mădălina Ungureanu, Dicționar de etno-horonimie românească , p. 97

Munteanu 2009. | Eugen Munteanu, Das choronymische Mikrosystem des Rumänischen. Eine historische Darstellung. În: Wolfgang Ahrens, Sheila Embleton, André Lapierre (eds), Names in Multi-Lingual, Multi-Cultural and Multi-Ethnic Contact, p. 740-747

Munteanu 2010. | Cristinel Munteanu, Despre "termenul" limba română și relația sa cu adevărul științific

Philippide 1816. | Daniil Dimitrie Philippide,Geographikon tes Roumounias (Geografia României)

Pop 2013. |  Ioan-Aurel Pop, Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

Vargan 2014. | Maria-Teodora Vargan, Vasile Arvinte –“Român, românesc, România”