Ce au în comun Rumâgna în Italia, Romangia în Sardinia, Romandia și Rumantschia în Elevția și România în sud-estul Europei?

În lumea modernă folosim adesea denumirea Imperiul Roman în mod anacronic și în afara contextului istoric pentru a descrie statul monarhic condus de împărații de la Roma și ulterior Constantinopol.

În Antichitatea târzie, probabil ca urmare a extinderii cetățeniei romane la toți locuitorii Imperiului, prin edictul Constitutio Antoniniana din anul 212 d.Hr. emis de împăratul Caracalla, apare o nouă denumire pentru statul roman, care treptat se va impune în detrimentul celorlalte nume al Imperiului. Această denumire este "ROMANIA", având sensul literal de "Țara romanilor".¹ 

ROMANIA - un nume impus de jos în sus

"Romania" a fost un nume care s-a impus pornind de jos în sus, de la descendenții noilor cetățeni romani, și au trecut secole până când a început să fie utilizat în mod oficial, în actele imperiale. 

Însă termenul și-a făcut loc de timpuriu în literatura vremii, apărând în izvoarele scrise latinești și grecești la un secol de la Constitutio Antoniniana. 

Prima atestare scrisă apare în analele consulare denumite Descriptio consulum, cunoscute și sub numele de Consularia Constantinopolitana, o compilație istorică despre care se crede că datează din prima jumătate a secolului al IV-lea. Termenul este menționat în pasajul referitor la evenimentele din anul 261 d.Hr., unde se spune: „Hiss conss., hostes multi inruerunt in Romania." Termenul apare în aceeași sursă în mai multe rânduri, în pasajele referitoare la anii 295, 334, 376, 382 și 386.²

După prăbușirea părții occidentale a Imperiului, Romania rămâne denumirea uzuală a statului roman cu centrul la Constantinopol, care în istoriografia modernă poartă denumire de Imperiul Bizantin.³  

Însă, cum apariția conceptului de "Romania" ca "țară a romanilor" este strâns legată de extinderea universală a cetățeniei romane, numele poporului roman nu s-a conservat doar în Imperiul de Răsărit/Bizantin. Numele actual al țării noastre este de altfel o reflecție a moștenirii Romaniei antice. Dar oare mai există și alte popoare care au păstrat numele Romei?

Sunt oare românii un caz unic de conservare a denumirii antice Romania?

Conservarea etnonimului romanic tocmai la așa-numiții vlahi pare la o primă vedere greu de crezut, în contextul în care acesta a dispărut la multe popoare romanice (francezi, spanioli, italieni). Totuși, o analiză mai atentă demonstrează că nicidecum nu este un caz singular, ci avem de-a face cu o evoluție convergentă: populații romanice din regiuni aflate la mare distanță (Alpii elvețieni și Carpați) au dezvoltat în mod independent identități similare bazate pe moștenirea romană ca răspuns la presiuni de mediu similare (izolare geografică, pericolul asimilării).

La fel ca rumânii/românii, denumiți vlahi de către slavi și Walachen de către nemți, latinofonii din Elevția își spun de secole romanzi și rumanși/romanși, chit că nemții le-au zis Walch sau wälsch.4 Mai mult, regiunea francofonă din Elveția Occidentală era denumită, în vremurile medievale, pays romands (adică țara romanzilor)5 sau Romania ori Romagne,6 iar patria rumanșilor din sud-estul Elveției este denumită "teara rumàntscha" în dialectul sutsilvan al acestei limbi.7 De asemenea, în centrul Italiei se află o altă regiune al cărei nume păstrează moștenirea Imperiului Roman: Romagna, care în dialectul local se numește Rumâgna,8 iar în Sardinia avem regiunea istorică Romangia.9

Faptul că șase dintre grupurile romanice (românii, armînii, istroromânii, rumanșii, romanzii și vorbitorii dialectului rumagnol) care s-au desprins din trunchiul comun  au continuat să se folosească de numele ce le amintea descendenţa romanică este un argument suficient pentru a proba folosirea necontenită a acestui nume.

Așadar, această evoluție fonetică nu este unică limbii române, ci o evoluție naturală în unele limbi romanice. Avem de-a face cu o evoluție convergentă: populații romanice din regiuni aflate la mare distanță una de cealaltă au dezvoltat în mod independent identități similare bazate pe moștenirea romană.

Cât privește numele țării noastre, România nu reprezintă altceva decât varianta modernă a termenului arhaic Țara Românească, la fel cum Țara nemțească, Țara turcească ori Țara ungurească din cronicile românești au fost înlocuite cu Germania, Turcia, respectiv Ungaria.

Dacă Țara Ungurească a devenit Ungaria, dacă Țara Greceasca a dat Grecia, dacă Tara Turcească a dat Turcia, atunci Țara Românească în ce ar ar fi trebuit sa se transforme?

 

Romania, denumirea din popor a Imperiului Roman în Antichitatea târzie (Foto: Amazing Maps)

 

NOTE

1 Salway 1994, p. 63-70; Wolff 1948, p. 2-13, Kaldellis 2019, p. 85-90  

2 Analele consulare sunt o compilație de scrieri istorice în care sunt înregistrate an cu an întâmplările importante din viața Imperiului și se bazează pe Fasti Consulares, adică lista consulilor romani. Trebuie subliniat că analele consulare nu sunt o lucrare unitară, cu un autor unic, ci au fost redactate în etape diferite, de autori diferiți și chiar în locuri diferite. Unii istorici (Richard W. Burgess, Theodor Mommsen, Richard W.B. Salway) consideră că partea cea mai veche a analelor a fost redactată în Occident, poate chiar la Roma, în 337-338 d.Hr. Salway 1994, p. 66-67; Mommsen 1892, p. 228, p.230, p. 24. Pe de altă parte, istorici ca Otto Seeck ori Steven Muhlberger, consideră că analele datează din deceniul șapte al sec. IV. Muhlberger 1990, p. 26-27

3 Wolff 1948, p. 4-7

4 Graiul Chur-wälsch. Elcock 1957, p. 271, 479; Walch = Welsche. Rash 2002, p. 122

5 Denumirea "Pays romands" era utilizată în limba franceză încă din Evul Mediu pentru a desemna ținuturile locuite de romanzi, corespunzând termenului Welschland din limba germană. Spadaro 2022, p. 14. 

6 Într-un document din anul 1290 se menționează "Romania diocese Lausannensis", cu referire la partea romandă a diocezei de Lausanne. Borradori 1992, p. 114, 155; Paravicini & Felber & Morerod & Pasche 1997, p. 119. Termenul "Romagne" apare uneori ca sinonim cu "pays romands", în special în secolul al XVI-lea. Les mandements et ordonnances chrétiennes în: Collection des sources du droit suisse (SDS), Vd C I, p. 205; Archives cantonales vaudoises, Ba 33/F Décrets romands; Tappy 2010, p. 58-59

7 Gion Mani 1957, p. 9. RTR, Haus und Garten; Decurtins 1888, p. 762

8 Ercolani 1961, p. 352; Lepri&Vitali 2009, p. 352; Berti 1872, p. 271; Ross&Honess 2015, p. 69; Zaffagnini 2025

9 Mastino 2021, p. 85

BIBLIOGRAFIE

Cantacuzino, Constantin, Istoria Țării Românești

Chalcocondil și Clauser 1729.  Laonic Chalcocondil (autor) și Conrad Clauser (traducere), Laonici Chalcocondylae Atheniensis historiarum libri decem

Kaldellis 2021. | Anthony Kaldellis, From "Empire of the Greeks" to "Byzantium"  în: The invention of Byzantium in early modern Europe, p. 349-368

Kaldellis 2014. | Anthony Kaldellis, A New Herodotos. Laonikos Chalkokondyles On The Ottoman Empire, The Fall Of Byzantium, And The Emergence Of The West

Kaldellis 2019. | Anthony Kaldellis, Romanland: Ethnicity and Empire in Byzantium

Jacoby 2009. | David Jacoby, After the fourth crusade: The Latin empire of constantinople and the Frankish states

Porphyrogenitus 1993. |  Constantine Porphyrogenitus (autor), Romilly Jenkins (traducator), De Administrando Imperio

Ransohoff și Aschenbrenner 2021. | Jake Ransohoff (editor), Nathanael Aschenbrenner (editor), The Invention of Byzantium in Early Modern Europe

Ross. | Kelley L. Ross, Decadence, Rome and Romania, the Emperors Who Weren't, and Other Reflections on Roman History 

Spadaro. 2022 | Ella Spadaro, L'identité linguistique de la Suisse romande. Une définition linguistique, culturelle, géographique et identitaire de la Suisse romande

Tappy. 2010 | Denis Tappy, Les frontières actuelles du canton de Vaud : genèse historique d'un territoire et questions de limites

Wolff 1948. | R. L. Wolff, Romania: The Latin Empire of Constantinople, Speculum, 23(1), 1–34

Mastino 2021. | Attilio Mastino, Phoenicians, Carthage, Rome and the Barbaricini. În: Alex Metcalfe, Hervin Fernández-Aceves, Marco Muresu (editori), The Making of Medieval Sardinia