Mituri perene și confuzii izvorâte din ignoranță sau răutate despre denumirile român, Țara Românească și România
Printre miturile perene, dar fără dovezi, despre istoria românilor se numără și acela potrivit căruia denumirile de români de Țara Românească (și varianta arhaică Țara Rumânească) a fost ”inventată” abia în secolul al XIX-lea.1 Însă această teorie ignoră nu doar scrisoarea lui Neacșu din 1521, dar și numeroase documente oficiale, inclusiv emise de voievozi, care confirmă în mod clar folosirea termenului de Țara Rumânească, încă din sec. XVI, însă vechimea termenului este mult mai mare. Mai jos sunt o serie de documente, care sper să clarifice odată pentru totdeauna această chestiune.
De asemenea, sper că va demola odată pentru totdeauna si mitul ridicol că numele țării vine de la "rumân", adică țăran dependent doar și numai în Muntenia (în Moldova se numea vecin, în Transilvania, iobag). Oare își închipuie cineva că Mihai Viteazul, Matei vodă sau Constantin Brâncoveanu se credeau domnii "Țării Iobăgești"?
De remarcat că primele mărturii privind limba română sunt anterioare scrisorii lui Neacșu din 1521. Astfel, încă din secolul al XV-lea avem o serie de scrieri ce atestă că poporul numit vlah de către străini vorbea limba română. Astfel, Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, „atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească ”lingua romana” şi nu valaha.2
 |
| Prima traducere completa a Sfintei Scripturi in limba româna - Biblia de la București (1688) |
De la Țara Rumânească la România
Cât privește numele de România, acesta este un nume modern ca formă, înlocuind denumirea arhaică de Țara Românească, la fel cum Țara nemțească, Țara turcească ori Țara ungurească din cronicile românești au fost înlocuite cu Germania, Turcia, respectiv Ungaria.
Desigur, Țara Rumânească/Românească nu a înlocuit denumirile tradiționale, care continuă să fie folosite și în actele interne, dar în special în cele externe până în secolul al XIX-lea (Muntenia, Valahia Transalpina, Ungrovlahia, Valahia Mare, Valahia de Sus).
"Valahia" și "Ungrovlahia" sunt însă exonime utilizate în documentele scrise în limba slavonă, în timp ce Țara Românească este un autonim folosit exclusiv în actele scrise în limba română, cu alfabet chirilic sau latin. Este similar cu modul în care Imperiul Bizantin se autodenumea "Romanίa" (Ρωμανία) sau "Basileía Romaíon" (Βασιλεία Pωμαίων), în timp ce străinii, inclusiv românii, foloseau numele de Imperiul Grecilor. De asemenea, regii maghiari se intitulau în acte (scrise în latină) "Ungarorum rex", "Hungarie rex", nicidecum "Magyarország királya".
Situaţia nu este însă deloc singulară, ci se întâlneşte în cazul multor popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.
Apariția conceptului de "Romania" ca "țară a romanilor" este strâns legată de extinderea universală a cetățeniei romane, în 212 d.Hr., ceea ce a condus la crearea unei comunități romane globale, fapt ce explică de ce acest endonim s-a păstrat în diverse colțuri ale fostului Imperiu Roman sub forme precum Romanía, Țara Românească (devenită România), Pays Romands ori Romandia (în Elveția) și Romagna (în Italia) - toate acestea reprezentând manifestări în plan toponimic ale aceleiași identități romane și au un punct comun: se referă la Roma și la Imperiul Roman.
De remarcat că din secolul al XVI-lea avem și primele documente în care se menționează ambele variante "roman" si "ruman", la fel cum și verii noștri latinofoni din Elveția se denumesc "romansh", dar și "rumansh".
Nu voi insista prea mult asupra Scrisorii lui Neacșu din 1521, care reprezintă cea mai veche atestare documentară cunoscută a limbii române, în care numele țării apare sub forma: цѣра рꙋмънѣсъ (Teara Rumaneasca).3 Un deceniu mai târziu avem mărturia italianului Francesco della Valle, care în urma discuțiilor cu călugării din Târgoviște, menționează că vlahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe el citează chiar și o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”
De asemenea, în lucrarea Evanghelie cu învățătură, tipărită de diaconul Coresi la Brașov, în 1581, se menționează "Țara Rumaneasci". Un an mai târziu apare și Palia de la Orăștie, care este primul document în care se întâlnește varianta "român", nu "rumân". Însă varianta "român" de întâlnește mai frecvent abia din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Desigur, se poate argumenta că scrisoarea lui Neacșu este un act scris de un simplu negustor, însă actul în care principele Mihai Viteazul, a notat de mână, cu litere chirilice în limba română, următoarele cuvinte: "...Moldova, Ţara Rumânească"4 nu mai este actul unui simplu locuitor.
 |
| Documentul din 1600 în care Mihai Viteazul, a notat următoarele cuvinte: "...Moldova, Ţara Rumânească" |
Din secolul al XVII-lea avem o sumedenie de tipărituri în care se poate distinge mai bine textul în limba română, chiar dacă este scris tot cu litere chirilice. De remarcat că multe dintre aceste tipărituri au fost executate "din porunca și cu toată cheltuiala" domnitorilor Țării Românești. Mai mult, în Biblia de la București (1688) avem în aceeași frază și Țara Rumânească și Ungrovlahia.
Tot în secolul al XVII-lea, cărturarul sas Valentin Franck von Franckenstein afirma cu subiect și predicat: "Iar aceiaşi Valachi se cheamă pe sine Rumun, ceea ce înseamnă Roman (Iidem Valachi, seipsos Rumun, id est Romanum, vocant)".
De remarcat și faptul că, în 1643, la Iași, pe cheltuiala domului moldovean Vasilie Lupu s-a publicat "Carte romănească de învățătură dumenecele preste an și la praznice înpărătești. Și la Svănți Mari" (Cazania lui Varlaam).
Totodată, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, marii cărturari din Principatul Moldovei, (țară denumită și Moldo-Valahia sau Valahia Inferor) si din Muntenia afirmau in scrierile lor că moldovenii, ardelenii și muntenii sunt toți români.
Miron Costin afirma tranșant că "numele său drept şi mai vechi este român, adecă
râmlean, de la Roma. Acest nume <vine> de la descălecatul lor de la Traian", iar despre limba poporului sau, marele cărturar afirma: "Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: <ştii moldoveneşte?>, ci <ştii rumâneşte?>, adică râmleneşte". Cărturarul moldovean mai subliniază că: "Şi acum mulţi ne zic noao, ţării noastre şi Ţării Muntenéşti, streinii, Daţiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ş-au schimbatŭ numele său, ci tot romanus, apoi cu vréme şi îndelungate veacuri romani, apoi rumâni pănă astăzi".5
Așadar, ce limbă se vorbea în principatele dunărene în sec. XVI-XVII?
 |
| "Carte romănească de învățătură dumenecele preste an și la praznice înpărătești. Și la Svănți Mari" (Cazania lui Varlaam), Iași, 1643 |
----- Concluzii -----
În încheiere țin să precizez că această listă nu este nicidecum una exhaustivă. Numărul documentelor în care este menționată Țara Românească/Rumânească este mult mai vast, dar cred că este suficient pentru a arunca la coșul de gunoi câteva mituri referitoare la acest subiect.
Începând din sec. XVI, scrisul românesc înlocuiește treptat si lent limba slavonă, atât în corespondenta privata, cât și în documentele oficiale. Dar elementele românești în limba textelor slavo-române apar începând cu secolul al XV-lea şi numărul lor este mereu în creștere. Acestea nu sunt prezente numai în lexic ci şi în grafică, fonetică, morfologie şi sintaxă.6
Limba română pătrunde în cancelariile domnești la finalul sec. XVI, pe vremea lui Petru Şchiopu în Moldova și în timpul lui Mihai Viteazul în Muntenia, iar la mijlocul secolului următor, limba română depășește limba slavonă.7
Rumân ca termen etnic, rumân ca termen social
În încheiere, vreau să abordez pe scurt și problema rumâniei ca instituție socială, exclusiv întâlnită în principatul Valahiei(Muntenia). Istoricul C. C. Giurescu, care tratează pe larg tema rumâniei în lucrarea Vechimea Rumâniei, afirma că termenii vlah și rumân aveau în Muntenia o dublă accepțiune: națională și socială.8
La rândul său, istoricul Neagu Djuvara "Noi înşine ne-am numit români sau rumân/ sau, în sud, în Balcani, armâni — cu un a protetic, caracteristic dialectului aromân.
Djuvara mai afirma că "autohtonii şi-au păstrat numele de roman, pe când străinii i-au numit vlahi sau valahi. Voi folosi deci când termenul român, când valah — dar găsesc că e mai comod să facem deosebirea şi să păstrăm termenul „român" pentru mai târziu, după anul 1000, când a început de-acum simbioza slavo-valahă şi avem o limbă pe care o putem numi româna".9
Termenul de rumân cu sensul de țăran dependent apare pentru prima dată într-un hrisov din 4 iulie 1572.10
----- Lista documentelor (inclusiv foto) ------
"pe întru întrământura Beseareceei Sfântâ a românilor poftind tot binele ispăsenie creștinilor romăni".
- Cazania lui Varlaam, Iași, 1643
"Carte romănească de învățătură dumenecele preste an și la praznice înpărătești. Și la Svănți Mari. Cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasilie [Lupu] Voivodul și Domnul Țărăi Moldovei".
- Cartea carea să chiamă Răspunsul înprotiva Catihizmusului calvinescu (1645)
"frate Doamnei a bunului credincios și a luminatului Domnu Io Matei Voevoda, cu mila lui Dumn(e)dzău Domnu Țărâi Rumânești".
"un neam rumâni, pretutindirea tuturor ce să află în părțile Ardealului și și într-alte părți pretutindiria"
"După ce dărui prea bunul și prea milostivul Dumnezeu cu domnia Țărăi Rumănești și ne făcu mergătoriu și nainte purtătoriu de grije a pământenilor Ungrovlahiei".
"El cu vița cestui neam țara rumăneascâ"
- Apostol, București, 1683
"Den porunca, și cu toată cheltuiala, prea luminatului, și prea înălțatului Domn și oblăduitoriu a toată țara Rumăneascî Io Șerban C. Voevod, adevăratul nepot prea bunului Bătrăn Șărban Băsărab Voevod. Întru folosul și înțeleagerea pravoslavnicii Rumăneștii Beseareci".
- Liturghie, București, 1680
"Prea Luminatului și Înălțatului, din mila lui Dumnezău Domn și oblăduitoriu, a toată Țara Rumânească, Ioan Șerban B Voevod, stăpân milostiv și drept sănătate, fericire și spăsenie, rugăm, și iară rugăm".
- Biblia de la București (1688)
"cu porunca prebunului creştin şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Costandin Brâncoveanul, marele logofăt nepot de sor al Măriei Sale, carele, după prestăvirea acestui mai suspomenit domnu, Putearnicul Dumnezău, den aleagerea a toatei Ţări Rumâneşti, pre dumnealui l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei".
- Mărgăritare, București, 1691
"Iară acum întâiu cu porunca și cu toată cheltuiala, a prea luminatului și blagocestivului Domn și oblăduitoriu a toată Țara Rumănească Ioan Constandin Băsărabă Voevoda. S-au scos de pre limba Grecească, pre limba Rumănească, și s-au dat în tipariu, pentru cel de obște folos sufletesc, a tot neamul Rumănescu, care supt oblastiia Măriei sale lăcuiaște, luminând în pravoslavie".
- Psaltire, București, 1694
"Acum tipărită pre limba rumânească. Cu porunca și toată cheltuiala, a Prea Luminatului și Înălțatului Domn și Oblăduitoriu a toată Țara Rumânească",
"Prea Luminata Stemă a Țărăi Rumănești"
- Molitvenic, Iași, 1749
"Corbul Țărâi Rumânești stăpân ca … te însămneadză"
 |
| Coresi, Evanghelie cu învățătură, Brașov, 1581 |
|
| Documentul din 1600 în care Mihai Viteazul, a notat următoarele cuvinte: "...Moldova, Ţara Rumânească" (Sursa: Nicolae Iorga, Există o scrisoare de trădare a lui Mihai Viteazul?, p.14) |
 |
| Hrisov prin care Antonie Vodă întemeiază o școală în Câmpulung (1669) |
 |
| Apostol, București, 1683 |
 |
| Cartea carea să chiamă Răspunsul înprotiva Catihizmusului calvinescu (1645) |
 |
| Dosoftei, Psaltirea în versuri, Uniev (Podolia), 1673 |
 |
| Psaltire, București, 1694 |
----- Note -----
1 Cel care a ”inventat” denumirea de Țara Românească a fost istoricul Nicolae Iorga, susține un jurnalist în cotidianul România Liberă.
2 Ioan-Aurel Pop, Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia, p. 13-15
3 Scrisoarea negustorului Neacșu din Cîmpulung către Johannes Benkner, judele Brașovului, demonstrează că limba română era deja cunoscută nu doar in Tara Romaneasca, ci si in Transilvania. Scrisoarea, care se remarcă prin folosirea unui lexic cu precădere romanic, sprijina ipoteza că tradiția scrisului în limba română precedă începutul veacului al XVI-lea.
4 Documentul, care datează din iulie 1600, a fost descoperit de N. Iorga în Arhiva Imperială de Război din Viena și se referă la sumă de cereri ale voievodului pe care aceasta le-a adresat împăratului Rudolf al II-lea. Vezi și Nicolae Iorga, Există o scrisoare de trădare a lui Mihai Viteazul?, p.14.
.jpg)
Comentarii
Trimiteți un comentariu