Ce însemna "ortodox" și "catolic" înainte de Marea Schsimă, în primul mileniu după Hristos?

Marea Schismă din 1054 (Sursa:Perun_Productions)

Este larg răspândită ideea că înainte de Marea Schismă nu exista ortodoxie sau catolicitate, perspectivă bazată pe preconcepția modernă că acești termeni se referă strict la două confesiuni religioase distincte apărute după destrămarea comuniunii liturgice între Orient și Occident. 

Însă înțelesurile conceptelor  ortodoxie și catolicism sunt mult mai ample, iar pentru a înțelege evoluția lor este absolut necesar să clarificăm o serie de confuzii terminologice care viciază dezbaterile pe această temă. 

Ortodox și catolic nu erau inițial termeni antagonici

În pofida confuziei cu Biserica Ortodoxă sau cea Catolică, termenii ortodoxie și catolicism nu apar brusc ca urmare a sciziunii între Roma și Constantinopol, ci dimpotrivă, apar în zorii creștinismului, din secolul al II-lea d.Hr, fiind folosiți pentru a exprima pur și simplu natura universală și puritatea credinței creștine.

Ortodoxia, termen originar din limba greacă - ὀρθόδοξος/ orthódoxos, înseamnă "dreapta credință", și era aplicat încă de la început tuturor creștinilor care respectau principiile tradiționale ale doctrinei creștine, indiferent că erau sub jurisdicția episcopilor de la Răsărit sau de la Apus.1 

Enciclopedia Catolică definește ortodoxia ca însemnând "credință dreaptă sau puritatea credinței" și se precizează că, din punctul de vedere al Romei, "este ortodox acela a cărui credință coincide cu învățăturile Bisericii Catolice".2

În paralel cu folosirea noțiunii de ortodoxie, teologii creștini foloseau termenul catolic încă din primele secole după Hristos. Termenul provine din cuvântul grecesc katholikos (καθολικός) cu sensul de "universalitate" și exprimă pur și simplu ubicuitatea credinței creștine.3

 

Așadar, care au fost primii: ortodocșii sau catolicii?

În primul mileniu al erei noastre, exista o singură Biserică creștină de credință niceniană care, deși prezenta diferențe culturale, lingvistice și liturgice între regiunile orientale și cele occidentale, funcționa în general ca o entitate unitară păstorită frățește de întâistătătorii celor cinci centre majore ale creștinismului timpuriu, întemeiate de Sfinții Apostoli: Roma, Constantinopol, Antiohia, Alexandria și Ierusalim - care alcătuiau Pentarhia. Diferențele dogmatice și ecleziastice între cele două părți ale lumii creștine, inițial minore, s-au adâncit în secolele scurse după Marea Schismă. 

Așadar, Biserica creștină de credință niceniană din primul mileniu după Hristos se proclama atât catolică (adică universală), cât și ortodoxă (adică drept credincioasă).4 

Termenul de ortodoxie este folosit chiar de către primii teologi creștini, precum Hegesippus(100-199),5 Tertulian  (155-240),6 Ipolit de Roma (170–235),7 Atanasiu din Alexandria  (295-373), Sf. Augustin de Hippo (354–430),8 sfântul papă Grigorie cel Mare (590-640).9

Totodată, conceptul de ortodoxie apare și în actele primelor sinoduri ecumenice pentru a descrie credința cea pură în divinitatea lui Hristos, în contrast cu învățăturile eretice. La primul sinod de la Niceea (325) se vorbește despre "clerul ortodox".10 La Sinodul III de la Efes din 431, în contextul disputelor hristologice, se vorbește despre "sinodul ecumenic și ortodox" și despre "sfinții părinți ortodocși".11

Termenul de orthodoxi imperatoris va fi folosit de Carol cel Mare în titulatura sa, ca o revendicare a legitimității sale ca împărat creștin, în tradiția imperială romană.14

Așadar, cu mult înainte de Marea Schisma, termenul de ortodox era folosit în întreaga lume creștină de credință niceniană, dar mai ales în părțile orientale, însă nu cu sensul de opoziție față de Occidentul latin, ci mai degrabă pentru a sublinia antiteza cu ereticii orientali – arieni, nestorieni, monofiziți, paulicieni, bogomili etc.15 Unele dintre aceste confesiuni, considerate eretice, au rezistat până în zilele noastre, în locuri ca Etiopia, Egipt, Armenia, Orientul Mijlociu.

Termenul ortodox a continuat să fie utilizat de Biserica Catolică chiar și după Marea Schismă, deoarece, la fel ca Biserica de Răsărit, Roma considerând că păstrează neîntinată credință cea dreaptă a Bisericii creștine întemeiate de Sfinții Apostoli. 

De exemplu, termenul ortodox este utilizat pentru a desemna populația romano-catolică într-un act al papei Grigore al IX-lea, din 1234, în care sunt menționați și românii. Pontiful se plângea că din cauza prozelitismului pseudo-episcopilor de rit grec ai românilor schismatici (Walathis), "atât unguri, cât și teutoni, împreună cu alți drept credincioși (orthodoxi) din Regatul Ungariei" trec Carpații pentru a se închina acestor ierarhi.16

În paralel cu apariția noțiunii de ortodoxie, prima utilizare cunoscută a termenului catolic în scrierile creștine este în „Scrisoarea către Smirneni" (în jurul anului 110 d.Hr.) a teologului Ignatie Teoforul al Antiohiei. În secolele următoare, catolic apare în lucrări teologice scrise de învățați creștini atât din Occident, cât și din Orient. Având sensul de unitate și universalitate a creștinismului, noțiunea este folosită și de Clement Alexandrinul, Tertulian și mulți alți teologi încă din primele secole după Hristos.17

Este dificil de determinat modul în care cei doi termeni au devenit asociați cu părți diferite ale lumii creștine.  

Trebuie remarcat că marea majoritate a creștinilor, indiferent că erau în Orient sau Occident, n-au resimţit imediat efectele Marii Schisme din 1054. Procesul de separare canonică s-a întins de-a lungul mai multor secole.

Cu timpul, s-a produs o diferențiere terminologică graduală în cadrul creștinismului, deși ambele tradiții - răsăriteană și apuseană - au continuat să revendice legitimitatea ambelor denumiri: "Catolic" a devenit preponderent asociat cu Biserica din Occident, în timp ce "Ortodox" s-a consolidat ca termen identitar pentru Biserica din Orient.  

 

Cine a deviat de la credința cea dreapta? O întrebare cu răspunsuri contradictorii

Atât Biserica Ortodoxă cât și Biserica Catolică afirmă că păstrează neîntinată credința cea dreaptă propovăduită de Hristos și apostoli. Cine a deviat de la credința cea dreapta?
Depinde pe cine întrebi: Biserica Ortodoxă consideră că devierea de la credința autentică aparține catolicilor, în timp ce Biserica Catolică atribuie această abatere ortodocșilor.

Biserica ortodoxă se proclamă moștenitoarea legitimă a Bisericii creștine universale din primul mileniu după Hristos, iar catolicii si protestanții s-a rupt de tradiția cea dreaptă.18 Pe de altă parte, Biserica Catolică susține că toți episcopii care au rămas în părtășie cu papa de la Roma continuă tradiția Bisericii creștine originare, adică episcopii din Răsărit s-au rupt de aceasta Biserica.

Întrebarea "Dacă românii au fost inițial ortodocși sau catolici?" este anacronică

Realitatea istorică este că românii, ca și alte popoare creștinate înainte de Marea Schismă, au aparținut unei Biserici unite care se proclama simultan catolică (universală) și ortodoxă (drept-credincioasă). Acești termeni nu erau contradictorii sau mutual exclusivi, ci descriau două aspecte complementare ale aceleiași realități ecleziastice: universalitatea și corectitudinea doctrinară a Bisericii.

Note

1 Milan Șesan, Despre Ortodoxie și catolicitate, p. 155-167; Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, p. 175

 

2 Herbert Thurston, The Catholic Encyclopedia, Volumul XI, p. 329-330

3 Herbert Thurston, The Catholic Encyclopedia, Volumul III

 

4 Credința niceniană se referă la ramura creștinismului care a adoptat dogmele stabilite la primele Sinoade ecumenice, în mod special cele de la Niceea, în anul 325,  și Constantinopol în anul 381, când a fost enunțat Crezul niceeano-constantinopolitan. Roger E. Olson, The Story of Christian Theology: Twenty Centuries of Tradition Reform, p. 278

5 Hegesippus, Varia

6 Tertulian, Liber adversus Hermogenem

7 Ipolit din Roma, Respingerea tuturor ereziilor(ΤΟΥ ΚΑΤΑ ΠΑΣΩΝ ΑΙΡΕΣΕΩΝ ΕΛΕΓΧΟΥ Α)

8 Sfântul Augustin susținea că mântuirea nu poate fi căutat într-o altă religie, ci doar "printre cei creștini catolici, sau care sunt numiți ortodocși, adică custozii doctrinei sănătoase și adepții învățăturii corecte". Sfântul Augustin, De Vera Religione Liber Unus, Caput V.

9 Sfântul Grigorie cel Mare, Epistole

10 The First Council of Nicaea - The Synodal Letter  

11 Papal encyclicals, Council of Ephesus - 431 A.D.

 

12 Mențiunea se referă la sfântul Leon I cel Mare, papă al Romei între anii 440-461. Andrei Rădulescu, Îndreptarea Legii. Pravila cea Mare 1652, p. 447

 

13 Damaschin Mioc, Marieta Adam-Chiper, Cronica românească, p. 38

14 Piatra funerară a lui Carol cel Mare, de la Aachen, poartă inscripția: „Sub hoc conditorio situm est corpus Karoli Magni et orthodoxi imperatoris, qui regnum francorum nobiliter apliavit, et per annos XLVII felicites rexit.” (Sub această piatră funerară odihnește trupul lui Carol, mare și ortodox împărat, care a condus regatul francilor cu măreție vreme de patruzeci și șapte de ani). Karl Ferdinand Werner, Karl der Große oder Charlemagne?, p. 33; Thomas Hodgkin, Italy and Her Invaders, p.269.

Titulatura de orthodoxus imperator apare și la fiul și urmașul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios. Cartulaire de Sainte-Croix d'Orléans (814-1300); Diplomata ecclesiastica (Ludovicus Pius).

 

15 Toți creștinii se consideră drept credincioși, chiar și cei considerați eretici. De exemplu, monofiziții din Armenia se denumesc ughapar, ceea ce înseamnă exact același lucru cu ortodox. The Catholic Encyclopedia, Volumul XI (editia 1907-12), p. 329-330; Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, p. 175-216

16 Prin ortodocși, suveranul pontif îi desemnează pe romano-catolicii din episcopia Cumaniei, în timp ce popoarele „schismatice“ care trăiesc pe teritoriul său, în principal români, sunt catalogate ca fiind de rit grecesc. Makkai László, Erdély népei a középkorban, p. 347

 

17 Milan Șesan, Despre Ortodoxie și catolicitate, p. 155-167;

18 H Roger E. Olson, idem

Bibliografie

Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I

Șesan Milan, Despre Ortodoxie și catolicitate, în Ortodoxia, an. XIII, 1961, nr. 2

Milton Anastos, The theory of the pentarchy and Byzantine arguments against the Roman primacy în: Aspects of the Mind of Byzantium

Roger E. Olson, The Story of Christian Theology: Twenty Centuries of Tradition Reform

Herbert Thurston, The Catholic Encyclopedia, Volumul III (editia 1907-12)

 

Herbert Thurston, The Catholic Encyclopedia, Volumul XI (editia 1907-12)

 

Herbert Thurston, The Catholic Encyclopedia, Volumul XIV (editia 1907-12)

Hegesippus, Varia

Tertulian, Liber adversus Hermogenem

Ipolit din Roma, Respingerea tuturor ereziilor(ΤΟΥ ΚΑΤΑ ΠΑΣΩΝ ΑΙΡΕΣΕΩΝ ΕΛΕΓΧΟΥ Α)

Atanasiu din Alexandria, Historia Arianorum Ad Monachos 

Sfântul Augustin, De Vera Religione Liber Unus, Caput V.

Sfântul Grigorie cel Mare, Epistole

The First Council of Nicaea - The Synodal Letter  

Papal encyclicals, Council of Ephesus - 431 A.D.

 

Damaschin Mioc, Marieta Adam-Chiper, (editori), Cronica românească - ediție critica 

 

Andrei Rădulescu (editor), Îndreptarea Legii. Pravila cea Mare 1652

Thomas Hodgkin, Italy and Her Invaders, p.269

Cartulaire de Sainte-Croix d'Orléans (814-1300); 

Diplomata ecclesiastica (Ludovicus Pius)

Makkai László, Erdély népei a középkorban

 

Werner Karl Ferdinand, Karl der Große oder Charlemagne?