Era limba română un idiom romanic și în urmă cu cinci secole? O comparație între rugăciunea Tatăl Nostru din secolul al XVI și varianta de astăzi

Este limba română un idiom romanic artificial creat în secolul al XIX-lea pentru a înlocui vechea limbă a locuitorilor de la nord de Dunăre?  Sau cel puțin asta cred adepții unei teorii aștiințifice care susține că limbă română și etnonimul "român" ar fi fost inventate în anii 1800 pentru a măslui așa-zisa origine adevărată a valahilor. Iar dovada supremă pentru această ipoteză hilar de absurdă este informația eronată că documentele în așa-zisa limbă valahă s-ar fi scris doar cu litere chirilice până în secolul al XIX-lea.

Autorii acestei teorii aștiințifice omit sau nu cunosc faptul primele texte românești cu slove chirilice  (Foto 1)  și primele cu litere latinești (Foto 2) datează din aceeași epocă și sunt relativ ușor de înțeles pentru vorbitorii actuali de limba română.1

   Foto 1. Tatăl Nostru în Evangheliarul de la Sibiu (1551-1553)

Foto 2. Rugăciunea Domnească în limba română cu alfabet latin(1594)

Existența concomitentă a unui număr semnificativ de texte românești, scrise atât cu alfabet chirilic, cât și latin, ne permite să analizăm diferențele dintre limba românească din urmă cu patru-cinci secole și cea din vremurile noastre, iar cel mai la îndemână specimen pentru această comparație este chiar rugăciunea Tatăl nostru, un text fundamental în cultura europeană și printre primele învățate în copilărie.

Comparând versiunile rugăciunii Tatăl nostru din secolul al XVI-lea și varianta modernă putem verifica dacă limba română de astăzi este cu adevărat o creație artificială comparativ cu graiul românesc din urmă cu aproape cinci secole.

Însă, mai întâi, pentru a înțelege mai bine evoluția limbii române este necesar să discutăm (relativ) succint despre fenomenul apariției și răspândirii scrisului în limba vernaculară, adică idiomul vorbit de popor, la nivelul Europei și în mod particular în rândul românilor.  

I. De ce românii au adoptat inițial alfabetul chirilic și nu pe cel latin?

Răspuns scurt: din același motiv pentru care popoare slave precum polonezii, cehii sau croații au adoptat alfabetul latin și nu cel chirilic. 

Răspuns lung: În Europa medievală, graiul vorbit de popor era deseori distinct de limba folosită în administrație, în literatură și în viața religioasă. Veacuri la rând, biserica, cărturarii, judecătorii, cancelariile regale și imperiale din ţările europene se exprimau în scris în limbi ce erau străine de idiomurile vernaculare, care nu erau folosite în scris, deşi erau vorbite de grosul populației. Astfel, în lumea catolică s-a impus latina medievală și alfabetul latin (cu excepția Marelui Ducat al Lituaniei unde se folosea ruteana),2 în timp ce în lumea ortodoxă s-au impus greaca bizantină și slavona cu alfabet grecesc, respectiv chirilic. 

Un exemplu emblematic al acestei dinamici este Anglia post-normandă (1066). Victoria lui William Cuceritorul a cauzat un declin cvasitotal al englezei ca limbă oficială, care a fost înlocuită în actele oficiale de latină, iar în literatură, drept, educație și administrație de franceză. Practic, engleza a dispărut aproape complet ca limbă scrisă timp de aproximativ două veacuri, rămânând doar idiomul claselor inferioare. Limba de zi cu zi a monarhilor englezi era franceza până în vremea regelui Henric al IV-lea (1399-1413).3

Treptat, ca urmare a transformărilor culturale și sociale din ultimele secole ale epocii medievale, limbile vernaculare au început să capete un rol mai important, în special în literatură și, treptat, în administrație și educație.  Procesul nu a fost unul uniform, limbile vernaculare s-au impus în diferite momente istorice ca limbi oficiale ale statelor respective.

În cazul de față, deși limba română surclasează slavona încă din secolul al XVII-lea, tradiția slavonă s-a conservat sub forma alfabetului chirilic, care a continuat să fie folosit în Muntenia și Moldova până în sec. XIX. La fel cum și polonezii și maghiarii au continuat să utilizeze alfabetul latin chiar și după ce propriile limbi au înlocuit latina în administrație și în literatură.

II. De când se scrie în limba română? 

Deși nu ni s-a păstrat, nici un act, nici o inscripție, nici o carte scrisă în românește dinainte de secolul al XVI-lea, totuși avem câteva dovezi clare că româna exista de mai multe veacuri ca limbă vernaculară, transmisă oral.

După cum arăta cărturarul Bogdan Petriceicu Hasdeu, "unicul mijloc autentic de a studia limba română în formele sale până la jumătatea secolului al XVI-lea sunt hrisoavele slave, în care străbunii noştri furişau totdeauna câte un cuvânt român, mai cu seamă reproducând numele proprii personale sau locale".4 Cercetătorii care au analizat documente din secolele XIV-XV, redactate în slavonă și latină în cancelariile din Muntenia, Moldova și Transilvania, au descoperit intercalate în texte o mulțime de cuvinte românești sau termeni cu desinențe specific românești - toponime (Cărarea, Cetate, Copăcel, Direptate, Fîntînea, Runcul, Sărata etc), nume sau porecle personale (Albu, Badea, Barbul, Bărbos, Bourelul, Crețul, Lupu, Roșiul, Tătarul, Ușurel etc), denumiri de meșteșuguri și demnități (aurar, dijmar, județ, hotarnic, portarul, pușcarul, spătarul etc).5 

Tot din aceeași perioada avem și primele marturii externe despre limba celor numiți vlahi. Cea mai veche atestare a limbii valahilor datează din 1364, când într-un act din Banat se consemnează numele unui toponim în maghiară, cât și în limba valahă;6 o altă mențiune datează din anul 1396, când episcopul Transilvaniei cere sibienilor să trimită un sol cunoscător al limbii valahe,7 iar în 1411, numele unui munte este redat atât în maghiară, cât și în limba valahă.8 În jurul anului 1420, cronicarul sârb Constantin Kostențchi menționează o regulă de ortografie specifică limbii valahe,9 iar în 1485, se menționează că un exemplar al tratatului dintre Ștefan cel Mare și regele Poloniei a fost tradus din limba valahă în latină.10

Aceste informații succinte confirma că numiți vlahi aveau un grai propriu, diferit de slavonă bisericească, maghiară, medio-bulgară, sârbă, ruteană.

Dar oare cum suna limba vlahilor?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să apelăm la cele mai timpuri percepții acustice ale limbii valahilor, care provin de la călători, cărturari și diplomați apuseni care au intrat în contact cu valahii începând cu secolul al XV-lea.  

Rând pe rând, aceștia remarcă faptul că limba valahilor are rădăcini latine, dar este rustică, foarte schimbată și stricată.

În contextul în care lumea apuseană încerca să contracareze expansiunea otomană în Europa, cărturarii umaniști descoperă afinitatea dintre limba vlahilor și idiomurile romanice. Prima mențiune cunoscută pe această temă aparține lui Rinaldo degli Albizzi, ambasadorul florentin în Ungaria, care scrie la 1426 despre "Valacchi, ce au limbă aproape romană."11

După Rinaldo degli Albizzi urmează o serie lungă de personalități din întreaga Europă care furnizează noi și noi informații despre latinitatea limbii valahilor și originea lor romană. Printre aceștia îi amintim pe Poggio Bracciolini, Flavio Biondi, Enea Silvio Piccolomini, Nicolae de Modrussa, Nicolaus Olahus, Georg Reicherstorffer, Anton Verancsics, Johannes Lebel, Gaspar Helth (Heltai), Wolfgang Kowachoczy, Stanisław Orzechowski (Orichovius), Pierre Lescalopier și mulți alții.12

O informație deosebit de prețioasă despre numele autohton al limbii valahilor ne este oferit în anul 1532 de către italianul Francesco della Valle care relatează că a fost întrebat de localnicii din Valahia dacă cunoaște limba lor. Întrebarea, consemnată de Francesco della Valle, a sunat în felul următor: „Sti rominest?” (adică „Știi romînește?).13

III. Când a fost scris primul text în limba română?

Incertitudinile privind data redactării documentelor vechi face dificilă stabilirea cu precizie a debutului tradiției scrisului în limba română. Majoritatea filologilor consideră că scrisul în română este mult mai vechi decât Scrisoarea lui Neacșu din 1521. Așadar, cercetări mai recente s-au concentrat pe analizarea Psaltirei Hurmuzaki, despre care se crede că ar fi chiar mai veche chiar decât Scrisorea lui Neacșu, însă data redactării manuscrisului rămâne necunoscută, unii experții estimând că ar fi fost scris cândva între anii 1491 și 1516.14 

Așadar primul text în limba română care s-a păstrat până astăzi și ce poate fi datat cu precizie rămâne Scrisoarea lui Neacșu, din anul 1521, prin care negustorul Neacșu din Câmpulung (Muscel) îl avertiza pe  Johannes Benkner, judele Brașovului, în privința unei invazii turcești ce se pregătea la sud de Dunăre.15

Cu titlu de comparaţie, nu putem a nu menţiona faptul că în aceeași perioadă cu Scrisoarea lui Neacșu începe să se scrie și într-o altă limbă romanică: rumanșa, în Alpii elvețieni.16

Scrisoarea a fost scrisă în limba română, folosind alfabetul chirilic, cu excepția formulelor de adresare și încheiere ce au fost scrise în slavonă. Fireşte, alfabetul chirilic nu putea reda anumite sunete specifice limbii române, însă textul rămâne relativ ușor de înțeles, în pofida unor trăsături arhaice. Adaptarea alfabetului chirilic la cerinţele foneticii unei limbi latine a fost dificil de realizat. Trebuie subliniat că asemenea limbii române actuale, majoritatea covârșitoare a cuvintelor din scrisoare sunt de origine latină. Potrivit specialiștilor, fondul latin al textului reprezintă nu mai puțin de 92%.17  

După cum se poate remarca, scrisoare este redactată într-o limbă clară, cursivă, nicidecum stângace cum ne-am aștepta de la o limbă în tranziție de la transmiterea exclusiv orală la cea scrisă. Acest lucru sugerează că în acea perioadă se scria și se coresponda deja în limba română, așadar negustorul Neacșu nu a fost nicidecum prima persoană care a scris un text în limba română, doar că acele texte nu s-au păstrat.

Scrisoarea lui Neacșu mai este remarcabilă și dintr-un alt punct de vedere: ne oferă prima mărturie autohtonă despre cum își denumeau propria țară locuitorii din Valahia: Ţeara Rumânească. 

IV. De ce Ţeara Rumânească? 

Depinde pe cine întrebăm: potrivit aceleiași teorii aștiințifice, denumirea a fost inventată în anii 1800; însă, conform sutelor de documente din secolele XVI-XIX, formula Ţeara Rumânească/Țara Românească era utilizată în mod curent în limbajul popular ca nume alternativ pentru Valahia (despre care am scris aici).

Numele reflectă faptul că locuitorii acestui spațiu, așa-numiții valahi, se auto-identificau ca "rumâni/români",18 etnonim derivat din latinescul "romanus", adică cetățean al Terra Romanorum19 sau Romania,20 denumirile populare pentru a descrie Imperiul Roman în Antichitatea târzie. 

Sunt oare românii un caz unic de conservare a etnonimului romanic?

Conservarea etnonimului romanic tocmai la așa-numiții valahi pare la o primă vedere greu de crezut, în contextul în care acesta a dispărut la multe popoare romanice (francezi, spanioli, italieni). Totuși, o analiză mai atentă demonstrează că nicidecum nu este un caz singular, ci avem de-a face cu o evoluție convergentă: populații romanice din două regiuni aflate la mare distanță (Alpii elvețieni și Carpați) au dezvoltat în mod independent identități similare bazate pe moștenirea romană ca răspuns la presiuni de mediu similare (izolare geografică, pericolul asimilării).

La fel ca rumânii/românii, denumiți vlahi de către slavi și Walachen de către nemți, latinofonii din Elevția își spun de secole romanzi și rumanși/romanși, chit că nemții le-au zis Walch sau wälsch.21 Mai mult, regiunea francofonă din Elveția Occidentală era denumită, în vremurile medievale, pays romands (adică țara romanzilor)22 sau Romania ori Romagne,23 iar patria rumanșilor este denumită "teara rumàntscha" în dialectul  sutsilvan al limbii rumanșe.24  De asemenea, în Italia se află două alte regiuni al căeie nume păstrează moștenirea Imperiului Roman: Romangia în Sardinia și regiunea Romagna din centrul Italiei, care în dialectul local se numește Rumâgna.25

V. De când se scrie românește cu litere latine?

Foto 3. Fragmentul Todorescu, primul text în română cu scris latin (1570-73)

După cum văzut deja, primele texte în limba română cu litere chirilice datează din secolul al XVI-lea, însă este mai puțin cunoscut faptul că limba română se scria cu alfabet latin din același veac. Prima scriere de acest fel care s-a păstrat până astăzi este aşa-numitul „Fragment Todorescu” (Foto 3), un text format din patru file, tipărit aparent la comanda românilor calvini din regiunea Banat - Hunedoara, cândva între anii 1570-1573.26 La finalul secolului, în 1594, într-o lucrare tipărită în Polonia apare și prima variantă a rugăciunii Tatăl Nostru scrisă cu alfabet latin.27 

În secolul al XVII-lea asistăm la o creștere semnificativă a numărului de lucrări românești redactate cu caractere latine. Printre cele mai notabile opere din această perioadă se numără Psalmii lui Mihail Halici din 1640,28 Cartea de cântece a lui Gergely Sandor de la Hațeg din 1642 sau Catehismul lui Ștefan Fogarasi din 1648.29 La acestea se adaugă și două lucrări lexicografice extrem de importante: Dictionarium valachico-latinum,30 primul lexicon bilingv original din scrisul românesc, și Lexicon Marsilianum,31 un dicționar latino-româno-maghiar. 

Existența concomitentă a mai multor texte românești, scrise atât cu alfabet chirilic, cât și latin, ne permite să analizăm diferențele dintre limba românească din urmă cu patru-cinci secole și cea din vremurile noastre, iar cel mai la îndemână specimen pentru această comparație este chiar rugăciunea Tatăl nostru.

 

VI.  "Tatăl nostru" din secolul al XVI-lea vs."Tatăl Nostru" din zilele noastre

Rugăciunea Tatăl nostru se numără printre primele texte scrise în limbile europene, fiind tradusă în grai vernacular chiar înaintea Bibliei. În cazul limbii române, prima variantă scrisă datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, deși este foarte probabil ca ea să fi fost inclusă și alte în două texte din prima jumătate a secolului, dar din care nu s-au păstrat exemplare: Evangheliarul din 1532 și Catehismul din 1544. În total, din secolul al XVI-lea se cunosc zece versiuni românești ale rugăciunii, cele mai importante fiind cele din Evangheliarul de la Sibiu (1551–1553), Catehismul lui Coresi (1560), Tetraevanghelul lui Coresi (1561) și versiunea atribuită lui Luca Stroici (1594).

Pentru a răspunde la întrebarea noastră privind latinitatea sau lipsa latinității limbii române vechi am apelat la o comparație intertextuală între versiunile rugăciunii Tatăl nostru din secolul al XVI-lea și varianta modernă.


Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553)32
Tată nostrь čine eşti în čer svinţească-se Numele Teu,
šâ se vie împaraţia Ta šâ se fie voia Ta, 
cum în čer aşa šâ pre pomânt. 
Pita noastră saţioasa dă-ne astăzь 
šâ ne iartă noo datoriele noastre cum iartăm šâ noi datornicilor noštri. 
Şâ nu ne du în ispită, însă izbaveaşte-ne de reu. Amin!


Catehismul lui Coresi (1560)33
Tatăl nostru, ce eşti în ceri, sfinţească-se numele tău, 
să vie împărăţie ta; fie voia ta, cum în ceri aşa şi pre pământ. 
Pita noastră săţioasă dă-ne noao astăzi,
şi iartă noao greşalele noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri; 
şi nu ne duce în năpaste, ce ne isbăveaşte pre noi de hitleanul. Amin! 

Tetraevangheliarul lui Coresi (1561)34 
Tatăl nostru, ce eşti în ceriure, sfinţească-se numele tău, 
să vie împărăţia ta, fie voia ta, cum în ceri aşa şi pre pământ. 
Pâinea noastră săţioasă dă-ne noao astăzi,
şi iartă noao greşalele noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri,
şi nu ne duce în năpaste, ce ne izbăveaşte pre noi de hitleanul. Amin! 

Versiunea Luca Stroici (1594)35
Părintele nostru ce iesti in ceriu, swinçaskese numele teu,
se vie inpereçia ta, se fie voia ta, komu ie in ceru assa ssi pre pemintu.
Penia noastre seçioase de noai astedei, ssi iarte noae detoriile noastre, cum ssi noi lesem detorniczitor [sic!] nosstri.
Ssi nu aducze pre noi in ispite ce no mentuiaste de fitlanul. Amin!

Varianta modernă
Tatăl nostru Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, 
vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. 
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. 
Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Amin!

Analiza lexicului rugăciunii "Tatăl nostru" ne oferă o fereastră unică către evoluția limbii române de-a lungul ultimelor cinci secole. Potrivit analizei lui Iosif Cămară,36 din punct de vedere lexical, situația se prezintă astfel:
- Evangheliarul de la Sibiu: 56 cuvinte – patru de origine slavă și 52 de origine latină; 
- Catehismul lui Coresi: 55 cuvinte – şase slave, unul maghiar și 48 latine; 
- Versiunea Luca Stroici: 55 cuvinte – trei slave, două maghiare și 50 latine; 
- Versiunea modernă: 60 de cuvinte - șase slave și 54 latine

 

VII. Când se răspândește masiv scrierea în limba română

După cum am mai amintit, răspândirea scrisului în limba vorbită de popor s-a făcut peste tot  treptat, durând în unele cazuri câteva secole până când limba vernaculară s-a impus. De exemplu, deși primul text continuu în limba maghiară datează din anul 1192, următoarele scrieri în maghiară apar abia un secol mai târziu. Scrisul în maghiară nu începe să se răspândească din 1192, ci rămâne limitat la câteva texte izolate până la mijlocul sec. XV, când odată cu traducerea Bibliei sub influența husită, limba maghiară începe să fie folosită pe scară largă în scris. Latina rămâne limba de cultură dominantă în Regatul Ungariei până târziu în epoca Renașterii.37

În cazul nostru, până la impunerea limbii române în viața culturală și cea politică, slavona a jucat un rol similar celui avut de latină în Europa de rit catolic. Limba folosită pentru redactarea documentelor, atât a celor cu caracter extern, cât și mai ales a celor interne, a fost în principal, dar nu exclusiv, limba slavonă, ințial în forma slavei bisericești vechi, apoi din sec. XIV în varianta medio-bulgară, pentru ca din sec. XVI, slavona de redacție sârbă ajunge să fie norma în care sunt redactate textele administrative.38

Încă din sec. XVI, româna îşi face loc tot mai mult ca limbă scrisă, la nivel oficial, în viaţa comunităţii, iar din prima jumătatea a sec. XVII, numărul manuscriselor scrise în limba română ajunge să-l depășească pe cel al actelor în slavonă și doar câteva hrisoave solemne, tot mai rare, se scriu în slavonă până la sfârşitul veacului.39

  

Concluzii

O simplă comparație ne arată că, din punct de vedere lexical și gramatical, rugăciunea Tatăl Nostru a rămas relativ neschimbat în ultimele cinci secole, nici vorbă de diferențele radicale la care ne-am fi așteptat dacă limba română dinainte de sec. XIX ar fi într-adevăr fundamental diferită de cea actuală. 

Consistența vocabularului și a construcțiilor gramaticale pe această perioadă extinsă indică mai degrabă o evoluție graduală decât o restructurare comprehensivă a limbii române în perioada modernă.

Multe dintre diferențele ortografice sunt cauzate de folosirea unor alfabete și sisteme ortografice inadecvate pentru a reda anumite sunete specifice limbii române.  

La fel cum a fost și în cazul multor altor limbi europene, în cursul secolului al XIX-lea, idiomul românesc a trecut printr-un proces de standardizare și modernizare a limbii, împrumutând masiv din italiană și, în special, din franceză, însă unii lingvişti au îndemnat la precauție în ceea ce privește evaluarea importanţei elementului francez în structura limbii române.40

Majoritatea împrumuturilor constau în termeni tehnici din domenii precum industria, ingineria, guvernarea sau medicina, necesari pentru modernizarea societății. Neologismele din franceză au înlocuit în multe cazuri neologisme împrumutate, în epoca fanariotă, din turcă, neo-greacă, rusă, întrucât, așa cum remarca istoricul literar Pompiliu Eliade, "secolul al XVIII-lea avusese o influenţă tot atât de nefastă asupra limbii literare, cât şi asupra dezvoltării spiritului public românesc. Vocabularul, ca şi sintaxa, se corupseseră, făcuseră limba de nerecunoscut. Multe dintre vechile cuvinte potrivite, plastice, latineşti chiar, fuseseră date uitării şi le luaseră, cu stângăcie, locul cuvinte greceşti, turceşti, ruseşti".41

Așadar, nu a existat o transformare a limbii române dintr-una slavă într-una romanică, cum cred încă mulți în mod absurd. Structura fundamentală a limbii a rămas aceeași cum fusese întotdeauna, după cum atestă documentele vechi scrise în română. Este aceeași limbă, doar că vocabularul său a fost îmbogățit și adaptat la nevoile moderne ale societății. Procesul a reprezentat o evoluție naturală, nu o ruptură sau o schimbare radicală de identitate lingvistică. 

 

Note

1 Primul text în limba română redactat cu alfabet chirilic este „Scrisoarea lui Neacșu” din anul 1521, în timp ce cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine este „Fragmentul Todorescu”, datat între anii 1570 și 1573

2 Lituanienii au preferat să utilizeze așa-numita slavonă de cancelarie, o variantă a limbii rutene, deoarece până în secolul al XVI-lea nu exista o limbă lituaniană scrisă, în timp ce slavona era folosită în administrație și biserică încă din perioada Rusiei Kievene. Cele mai vechi scriere în limba lituaniană sunt câteva imnuri și rugăciuni incluse într-o lucrarea în limba latină – Tractatus sacerdotalis – publicată în anul 1503. Tamošaitis, Kulakauskas, Eidintas 2013, p. 68-71; Schmalstieg 1982; Hrusha 2017; Dubonis 2016.

3 "Norman Conquest" în Encyclopaedia Britannica; UK Parliament, The Making of Magna Carta; Poppelaars, 2023

4 Hasdeu 1864, p. 2.

5 Pentru mai multe informații despre cuvintele românești atestate înaintea înregistrării sistematice în scris a limbii române vezi studiile semnate de Lucia Djamo-Diaconiţă 1963, 1971; Hasdeu 1864; Gheție 2000; Burci 2015, p. 307-308, Damian 1946; Halichias 2010; Bolocan 1981; Mihăilă 1974; Apetrei 2004; Knoll 2018;  Deaconu 2016, p.  53-56, 

6 În hotărnicia posesiei Icuș din Banat în favoarea românilor Stanislau, Carapciu și a fraților lor se menționează denumirea punctului de hotar atât în maghiară, cât și în românește: „unum locum Teglauar vocatum, vulgariter, secundum vero Olachos, Charamada vocatum”. Ivanciuc 2022, p. 104  

7 Maternus, episcopul Transilvaniei, cerea sibienilor să-i trimită domnului Valahiei un sol priceput care să fie „cunoscător al idiomului olah”  („idiomate Olachali suffultum”). Hurmuzachi & Iorga 1911, p. 6; Panaitescu 1965, p. 62-64; Ivanciuc 2022, p. 104 

8 în hotărnicia satelor maramureșene Vad și Tursad (azi Şugău, sat dependent de Sighetul Marmației), este menționat „muntele care în maghiară se numește vârful Musdal, iar în română vârful Gocon” ("unum locum Teglauar vocatum, vulgariter, secundum vero Olachos, Charamada vocatum"). Ivanciuc 2022, p. 104 

9 În jurul anului 1420, scriitorul sârb Constantin Kostențchi supranumit „Filozoful”, în manualul său de ortografie chirilică, referitor la slova "ѣ" (iati) menționează că „în limba română, se ortografiază bea cu ea și nu cu e”. Ivanciuc 2022, p. 104. Panaitescu 1965, p. 62-64

10 Pe exemplarul latin al tratatului între Ștefan cel Mare și regele polonez Cazimir al IV-lea se afla următoarea însemnare: "Haec inscripcio ex Valachico in latinum versa est, sed rex Ruthenica lingua scriptam accepta". (Acest act a fost tradus din românește în latinește, iar  regele a primit exemplarul scris în slavonește"). O confuzie între română şi slavonă de asemenea nu este posibilă deoarece autorul menţiunii face o distincţie netă intre cele două limbi: valachico, respectiv ruthenica lingua. Ivanciuc 2022, p. 104; Panaitescu 1965, p. 62-64  

11 Pasajul apare într-o notă a ambasadorului florentin Rinaldo degli Albizzi în care enumeră popoarele care locuiesc în Schiavonia, adică în ținuturile slave: "lingue in Schiavonia che hanno terre e ville di per sé. E prima: Ungari; Tedeschi; Schiavi; Valacchi, habent quasi linguam romanam". În traducere, pasajul sună astfel: "Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii. În primul rând: ungurii, germanii, slavii, Valacchi au limba aproape romană..." Lazzarini 2014, p. 29; Armbruster 1993, p. 53

Prima mărturie mai consistentă despre limba și originea românilor ne parvine de la forentinul Poggio Bracciolini, care scrie la 1451 despre vlahi că sunt "o colonie abandonată de Traian printre cei sarmații din Nord, care și acum, în mijlocul atâtor barbari, păstrează multe cuvinte latine, pe care italienii care au mers acolo au putut să le consemneze în scris". Bracolini mai menționează că o serie de cuvinte românești provin din termeni latinești, precum „Oculum” („ochi” în română), „digitum” („deget” în română), „manum” („mână” în română), „panem” („pâine” în română). Pentru claritate, iată mărturia lui Bracciolini, în latină: "Apud superiores Sarmatas colonia est ab Traiano ut aiunt derelicta, quae nunc etiam inter tantam barbariem multa retinet latina vocabula, ab Italis, qui eo profecti sunt, notata. Oculum dicunt, digitum, manum, panem, multaque alia quibus apparet a Latinis, qui coloni ibidem relicti fuerunt, manasse eamque coloniam fuisse latino sermone usam". Damian 2023, p. 108; Armbruster 1993, p. 55-56 

12 Subiectul primelor atestări ale etnonimului "român" a fost abordat de numeroși cercetători români, dar și străini, printre care îi amintim aici doar pe câţiva: Armbruster 1993, p. 51-66; Daicoviciu 1968; Damian 2023; Maiden 2010, p. 31; Metzeltin 2017; Renzi 2000; Ricci 2025. 

13 Francesco della Valle (1534): "La lingua loro e poco diversa dalla nostra Italiana, si dimandano in lingua loro Romei perche dicono esser venuti anticamente da Roma ad habitar in quel paese, et se alcuno dimanda se sanno parlare in la lor lingua valacca, dicono a questo modo: Sti Rominest? che vol dire: Sai tu Romano, per esser corrotta la lingua...". Armbruster 1993, p. 90 

14 Mareș 2000; Camară 2003; Gheție et ali 1982, p. 147- 181

15 Dima 2021; Oameni, locuri și evenimente menționate în scrisoare, în: CIMEC, Scrisoarea lui Neacșu, apud. Rotaru 1981

16 În afară de câteva atestări sumare din secolele al X-lea și al XI-lea, primele documente scrise în limba rumanșă datează din primul sfert al secolului al XVI-lea. Cel mai vechi text integral în limba romanșă este un cod penal intitulat „Stattütt e trastütt da queus d’Engadinna d’suott”, emis în 1519 pe baza unei versiuni din 1508 (acum dispărută). Decurtins 2019, p. 54; Gross 2004, p. 17, 71-72; Lingua rumantscha în: Lexicon Istoric Retic (LIR). Prima traducere a Noului Testament în limba rumanșă a fost publicată în anul 1560, sub titlul L'g Nuof Sainc Testamaint da nos Signer Jesu Christi: Prais our delg Latin & our d'oters launguax & huossa da noef mis in Arumaunsch, de către Jachiam Bifrun d'Agnedina. Bifrun 1560.  

17 Limba română în timpul lui Neacșu, în:  CIMEC, Scrisoarea lui Neacșu, apud. Rotaru 1981

18 Pop 2013

19 Hächler 2021, p. 263–280; Liccardo 2019

20 Kaldellis 2019, p. 85-90; Wolff 1948, p. 2-13

21 Graiul Chur-wälsch. Elcock 1957, p. 271, 479; Walch = Welsche. Rash 2002, p. 122

22 Denumirea "Pays romands" era utilizată în limba franceză încă din Evul Mediu pentru a desemna ținuturile locuite de romanzi, corespunzând termenului Welschland din limba germană. Spadaro 2022, p. 14. 

23 Într-un document din anul 1290 se menționează "Romania diocese Lausannensis", cu referire la partea romandă a diocezei de Lausanne. Borradori 1992, p. 114, 155; Paravicini & Felber & Morerod & Pasche 1997, p. 119. Termenul "Romagne" apare uneori ca sinonim cu "pays romands", în special în secolul al XVI-lea. Les mandements et ordonnances chrétiennes în: Collection des sources du droit suisse (SDS), Vd C I, p. 205; Archives cantonales vaudoises, Ba 33/F Décrets romands; Tappy 2010, p. 58-59

24 Gion Mani 1957, p. 9. RTR, Haus und Garten; Decurtins 1888, p. 762

25 Pentru Romangia vezi: Mastino 2021, p. 85. Pentru Romagna vezi: Ercolani 1961, p. 352; Lepri&Vitali 2009, p. 352; Berti 1872, p. 271; Ross&Honess 2015, p. 69; Zaffagnini 2025

26 Gheţie 1982; Cartojan 1940, p. 58-60

27 Niculescu 2006, p. 57-61; Cămară 2020, p. 58-60

28 Drăganu 1924

29 Moldovanu 1997, Gherman 2014

30 Chivu 2021

31 Nagy 2000 

32 Niculescu 2006, p. 49-51; Cămară 2020, p. 53-55

33 Niculescu 2006, p. 51-52; Cămară 2020, p. 55

34 Niculescu 2006, p. 52-53; Cămară 2020, p. 56-58 

35 Niculescu 2006, p. 57-61; Cămară 2020, p. 58-60

36 Cămară 2020, p. 112

37 Damian 2020; Gömöri&Klaniczay,&Sinor 2019

38 Felea 2022, p. 12-13; Deaconu 2016 p. 53-54, Apetrei 2004, p. 192-195

39 Deaconu 2016 p. 57-68

40 Mitrofan 2014

41 idem

 

Bibliografie

Berti 1872.  |  Carolina Coronedi Berti, Vocabolario bolognese italiano 

Cartojan 1940. |  Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi

Gheţie 1982.  | Ion Gheție, Fragmentul Todorescu în: Emanuela Buză, Ion Gheție, Texte româneşti din secolul al XVI-lea 

Burci 2015. |  Iustina Burci, Nume de locuri în documente slavo-române din Ţara Românească (sec. XVII)  

Gheţie 1979. |  Ion Gheţie, Evangheliarul de la Sibiu” și textele românești scrise cu litere latine și ortografie maghiară 

Dima 2021.  | Viorela Valentina Dima, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung: 500 de ani de atestare documentară a limbii române 

Lepri&Vitali 2009  | Luigi Lepri, Daniele Vitali, Dizionario bolognese-italiano italiano-bolognese

Mitrofan 2014. |  Adina Mitrofan, Influenţa limbii franceze asupra limbii române literare

Dubonis 2016. |  Artūras Dubonis, The Prestige and decline of the official (state) language in the Grand Duchy of Lithuania (fifteenth-sixteenth century): problems in Belarusian Historiography 

Hrusha 2017. |  Aliaksandr Hrusha, Chancery of the Grand Duchy of Lithuania. Lithuanian Metrica

Nagy 2000.  | Levente Nagy, Confluenţe lexicografice româno-maghiare din secolul al XVII-lea (Lexicon Marsilianum şi contele Miklós Bethlen)

Ross&Honess 2015.  | Silvia M. Ross, Claire E. Honess, Identity and Conflict in Tuscany

Schmalstieg 1982. | William R. Schmalstieg, Early Lithuanian Grammars

Apetrei 2004. | Cristian Nicolae Apetrei, Terminologia reşedinţelor boiereşti în documentele din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVI

Tamošaitis, Kulakauskas, Eidintas 2013. |  Mindaugas Tamošaitis, Antanas Kulakauskas, Alfonsas Eidintas, The history of Lithuania

Poppelaars 2023. | Antonius Gerardus Maria Poppelaars, Barons, attorneys and butlers: the Norman French influence on the English language

Mareș 2000. |  Alexandru Mareș, Considerații pe marginea datării Psaltirii Hurmuzaki;

Camară 2003. |  Iosif Camară, Originea celui mai vechi text românesc

Daicoviciu 1968. |  Beatrice Daicoviciu, Mărturii apusene despre latinitatea şi continuitatea românilor

Liccardo 2019. |  Salvatore Liccardo, Ethnicity and Geography in the Expositio totius mundi et gentium 

Oameni, locuri și evenimente menționate în scrisoare, în: Ion Rotaru, Literatura română veche

Limba română în timpul lui Neacșu, în: Ion Rotaru, Literatura română veche

Hurmuzachi & Iorga 1911. |  Eudoxiu Hurmuzachi, Nicolae Iorga, Documente privitore la istoria românilor : Vol. XV : Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene : Bistriţa, Braşov, Sibiiu : Partea 1 : 1358-1600 

Djamo-Diaconiţă 1963. |  Lucia Djamo-Diaconiţă, Contribuţii la studiul lexicului documentelor slavo-române, p. 137-155

Djamo-Diaconiţă 1971. |  Lucia Djamo-Diaconiţă, Limba documentelor slavo-române emise în Ţara Românească în sec. XIV şi XV (recenzie) 

Damian 2023. |  Iulian Mihai Damian, Umanisti curiali e romanità dei valacchi. Sulle dinamiche iniziali di un riconoscimento

Gion Mani 1957. |  Andeer Gion Mani/Radioscola 1957, Plàntas ca nus partgiran, p. 9 

Hasdeu 1864. |  B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, nr. 1

Metzeltin 2017. |  Michael Metzeltin, Limba română de la percepția intuitivă la percepția analitică

Mihăilă 1974. |  G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X – începutul sec. XVI) 

Decurtins 1888. | Caspar von Decurtins, Rätoromanische Chrestomathie, vol. I, p. 762

Bolocan 1981.  | Gh. Bolocan (redactor responsabil), Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române. 1374-1600 DERSR

Halichias 2010. |  Ana-Cristina Halichias, Glosar de termeni românești din documentele latino-române (Secolele al XIII-lea – al XVI-lea) - recenzie

Drăganu 1924. |  Nicolae Drăganu, Mihail Halici: contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII

Moldovanu 1997. |  Dragoș Moldovanu, Psaltirea în versuri a lui Ștefan din Făgăraș (Fogorasi)

Gherman 2014. |  Alin Mihai Gherman, Un caz de autodefinire prin intermediul limbii: textele calvino- român

Knoll 2018. | Vladislav Knoll, Limba slavonă şi slavonismele în context românesc 

Chivu 2021. |  Gheorghe Chivu, Dictionarium Valachico-Latinum, primul lexicon bilingv original din scrisul românesc   

Bogdan 1946b.  |  Damian P. Bogdan, Glosarul cuvintelor românești din documentele slavo-române -  recenzie

Bogdan 1946a. |  Damian P. Bogdan, Caracterul limbii textelor slavo-române

Maiden 2010. |  Martin Maiden, Italian’s long-lost sister: the Romanian language and why Italianists should know about it

Ricci 2025.  | Antonio Ricci, Knowledge and Power. Schools and Cultural Missions for the Promotion of the Italian Language in Romania

Renzi 2000.  |  Lorenzo Renzi, Ancora sugli umanisti italiani e la lingua rumena

Armbruster 1993.  |  Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei

Gheţie 2000.  | Ion Gheţie, Graiurile dacoromâne în secolele al XIII lea—al XVI lea (până la 1521) - recenzie

Pop 2013. |  Ioan-Aurel Pop, Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

Pop 2018. | Ioan Aurel Pop, Mărturii medievale privind numele românilor și al graiului lor în limba română

Ivanciuc 2022.  |  Teofil Ivanciuc, O mențiune explicită a existenței limbii române în Maramureșul anului 1411

Cămară 2020.  | Iosif Cămară, Rugăciunea „Tatăl nostru” în limba română. Studiu istorico-filologic 

Damian 2015. |  George Damian, Rugăciunea ”Tatăl nostru” pe moldovenește de la 1582

Niculescu 2006.  |  Alexandru Niculescu, Tatăl Nostru

Cămară 2020. |  Iosif Cămară, Rugăciunea „Tatăl nostru” în limba română. Studiu istorico-filologic 

Ciocîltan 2011. | Alexandru Ciocîltan |  Rugăciunea „Tatăl Nostru” în însemnările lui Martin Gruneweg 

Panaitescu 1965. |  Petre P. Panaitescu, Începuturile și biruința scrisului în limba română

Rash 2002. |  Felicity Rash, The German-Romance Language Borders in Switzerland, în:  J. Treffers-Daller & R. Willemyns (Ed.), Language Contact at the Romance-Germanic Language Border, 112-136

Gion Mani 1957. |  Andeer Gion Mani /Radioscola, Plàntas ca nus partgiran, 

Elcock 1957. | Harris M. W. D. Elcock, The Romance languages

Gabriel 1648. Luci Gabriel, Ilg Nief Testament da niess Senger Jesu Christ, mess giu en Rumonsch da la ligia Grischa

Bifrun 1560. |  Jachiam Bifrun d'Agnedina, L'g Nuof Sainc Testamaint da nos Signer Jesu Christi

Gheție et ali 1982. | Ion Gheție (coord.), Cele mai vechi texte românești contribuții filologice și lingvistice 

Lingua rumantscha în: Lexicon Istoric Retic (LIR)

Decurtins 2019. |  Laura Decurtins. Chantai rumantsch! Zur musikalischen Selbst(er)findung Romanischbündens

Gross 2004. | Manfred Gross, Romanche: facts & figures

Paravicini & Felber & Morerod & Pasche 1997.  | Paravicini Bagliani Agostino, Felber Jean-Pierre, Morerod Jean-Daniel, Pasche Véronique, Les pays romands au Moyen Age, p. 119

Hächler 2021. | Nikolas Hächler, Post hos nostra terra est: Mapping the Late Roman Ecumene with the Expositio totius mundi et gentium în: The Impact of the Roman Empire on Landscapes, p. 263–280

Kaldellis 2019. | Anthony Kaldellis, Romanland: Ethnicity and Empire in Byzantium

Wolff 1948. | R. L. Wolff, Romania: The Latin Empire of Constantinople, Speculum, 23(1), 1–34

Spadaro 2022. | Ella Spadaro, L'identité linguistique de la Suisse romande. Une définition linguistique, culturelle, géographique et identitaire de la Suisse romande

Tappy 2010. | Denis Tappy, Les frontières actuelles du canton de Vaud : genèse historique d'un territoire et questions de limites

Borradori 1992. |  Piera Borradori, Mourir au monde: les lépreux dans le Pays de Vaud, XIIIe-XVIIe siècle

Maiden M, Smith JC, Ledgeway A, eds. The Cambridge History of the Romance Languages

Les mandements et ordonnances chrétiennes în: Collection des sources du droit suisse (SDS), Vd C I, p. 205

Archives cantonales vaudoises, Ba 33/F Décrets romands

Nagy&Oprea 2002. | Rodica Nagy, Istoria Limbii Romane Literare - Epoca Moderna

Visovan 2011. |  Sorin S. Visovan, Din istoricul preocupărilor de antroponimie în lingvistica românească (I)

Damian 2020. | Geoge Damian, Încă puțin rasism anti-românesc cu falsă fundamentare istorică

Gömöri&Klaniczay,&Sinor 2019. | Gömöri George, Klaniczay Tibor, Sinor Denis, "Hungarian literature" în Encyclopedia Britannica

Felea 2022. | Ion-Mihai Felea, Influențe slavone în primele texte biblice românești 

Deaconu 2016. |  Irina Mihaela Deaconu, Limba documentelor de cancelarie în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654)

Zaffagnini 2025.  | Luigi Zaffagnini, LINGUA E ROMAGNA Uno sguardo diverso

Ercolani 1961.  |  Libero Ercolani, Vocabolario Romagnolo-Italiano 

Lazzarini 2014.  | Isabella Lazzarini, Patterns of Translation: Contacts and Linguistic Variety in Italian Late Medieval Diplomacy (ca. 1380–1520). În: Federici, F.M., Tessicini, D. (editori), Translators, Interpreters, and Cultural Negotiators

Mastino 2021. | Attilio Mastino, Phoenicians, Carthage, Rome and the Barbaricini. În: Alex Metcalfe, Hervin Fernández-Aceves, Marco Muresu (editori), The Making of Medieval Sardinia