Știați că Imperiul Roman era denumit ”Romania” de către locuitorii săi?

 

Romania, denumirea din popor a Imperiului Roman în Antichitatea târzie (Foto: Amazing Maps)

De-a lungul istoriei sale milenare, statul roman care a dominat mare parte din Europa a purtat o varietate de nume diferite. Dacă ne gândim din punctul nostru de vedere, lucrurile par foarte  clar: inițial se numea Regatul Roman, apoi Republica Romană, după care a venit Octavian Augustus și a transformat republica în Imperiul Roman. Ulterior, în urma divizării imperiului și prăbușirii părții sale occidentale, jumătatea estică a fost redenumită Imperiul Bizantin.  

Totuși, această interpretare se bazează pe istoriografia modernă, care simplifică lucrurile pentru a nu crea confuzii.

Dar oare cum își numeau romanii statul ori îl numeau pur și simplu Imperiul Roman, așa cum facem noi?

Din start trebuie să precizăm că este că este o greșeală să ne imaginăm că anticii utilizau sau măcar aveau cunoștință de noțiunile politice pe care le folosim în vremurile noastre când ne referim la statele naționale moderne. La fel de străin le-ar fi părut și sistemul nostru strict de clasificare a sistemelor politice (regat/republică/imperiu). Astfel, semnificația antică a termenului imperium (de la care provine termenul românesc "imperiu") era foarte diferită de noțiunea modernă care desemnează un tip de stat,¹ iar suveranii romani, începând cu Octavian Augustus, au preferat să mențină iluzia că statul roman era în continuare o republică (res publica),² iar împăratul NU era un monarh.³

Revenind la subiectul nostru, nu a existat niciodată un nume unic pentru statul roman în vreun moment al istoriei sale, poate cu excepția perioadei celei mai timpurii, când orașul-cetate era pur și simplu denumit "Roma".⁴

Acest nume, "Roma", a continuat să fie folosit și în secolele următoare, în paralele cu multe alte nume care au apărut de-a lungul timpului: Res publica Romana ori Res publica Romanorum, Imperium Romanum, Imperium populi Romani, orbis Romanus, Terra Romanorum, SPQR etc.⁵

Însă, în Antichitatea târzie, probabil ca urmare a extinderii cetățeniei romane la toți locuitorii Imperiului, prin edictul Constitutio Antoniniana din anul 212 d.Hr. emis de împăratul Caracalla, apare o nouă denumire pentru statul roman, care treptat se va impune în detrimentul celorlalte nume al Imperiului. Această denumire este "ROMANIA", având sensul literal de "Țara romanilor". 

ROMANIA - un nume care s-a impus de jos în sus

Termenul "Romania" exista cu mult înainte de prima atestare documentară, fiind inițial denumirea din popor a teritoriului locuit de romani.⁶ Potrivit istoricului britanic A. N. Sherwin-White, Constitutio Antoniniana a oferit "fundamentul juridic pentru ideea ulterioară de Romania", considerând că rezultatul edictului lui Caracalla a fost identificarea întregii populații a imperiului cu Roma. La rândul său, Richard Salway este de părere că edictul a dus la extinderea identității romane în sânul tuturor culturilor componente ale imperiului, indiferent de nivelul lor de romanizare la acel moment. Așadar, potrivit lui Salway, apariția termenului "Romania" are "o explicație politică, sau cel puțin schimbarea politică a fost o condiție prealabilă necesară pentru dezvoltarea sa". Numele este un semn al dezvoltării unei identități comune a locuitorilor Imperiulu Roman în mod special ca răspuns la amenințarea reprezentată de barbari, astfel că Romania apare deseori în contrast cu lumea barabară, Barbaricum.⁷

Așadar, "Romania" a fost un nume care s-a impus pornind de jos în sus, de la descendenții noilor cetățeni romani, și au trecut secole până când a început să fie utilizat în mod oficial, în actele imperiale. 

Termenul și-a făcut loc de timpuriu în literatura vremii, apărând în izvoarele scrise latinești și grecești la un secol de la Constitutio Antoniniana. 

Prima atestare scrisă certă^7bis apare în analele consulare denumite Descriptio consulum, cunoscute și sub numele de Consularia Constantinopolitana, o compilație istorică despre care se crede că datează din prima jumătate a secolului al IV-lea. Termenul este menționat în pasajul referitor la evenimentele din anul 261 d.Hr., unde se spune: „His conss., hostes multi inruerunt in Romania." Termenul apare în aceeași sursă în mai multe rânduri, în pasajele referitoare la anii 295, 334, 376, 382 și 386. Pasajul referitor la anul 295 d.Hr se referă la  strămutarea carpilor din Dacia în Imperiul Roman: "Carporum gens universa in Romania se tradidi".⁸ 

Ulterior, termenul apare tot mai frecvent la autorii latini și greci, atât în Occident, cât și în Orient. În același secol al IV-lea îl regăsim în ambianță greacă la Atanasie din Alexandria,  Epifanie de Salamina sau Ioan Gură de Aur, în spațiul dunărean la Auxentiu de Durostorum, în Occident la papa Liberiu, Ambrozie din Milano sau Ammianus Marcellinus. În secolele următoare, "Romania" apare la numeroși autori, printre care menționăm Orosius, la Nilus din Sinai, la Possidius și Fulgentius de Ruspe, la Iordanes.⁹

În această perioadă termenul era folosit clar pentru a desemna orbis Romanus sau imperium Romanum; era, în esență, o expresie populară mai degrabă decât literară, formată probabil prin analogie după modelul Gallia, Graecia, Britannia. În acest sens putem cita o relatare din  timpul revoltei Nika din anul 532, când locuitorii Constantinopolului răsculați împotriva împăratului Iustinian I scandau: „Probos ca împărat pentru Romania!”.¹⁰

În plan literar, termenul era adesea folosit în contrast cu lumea barbară: astfel, Orosius relatează că regele got Athaulf se lăuda că va transforma toată România în Gothia, iar pentru Possidius barbarii erau „eversores Romaniae” (distrugătorii Romaniei).¹¹ O mențiune inedită a termenului în spațiul dunărean provine de la Sirmium, unde pe o țiglă este inscripționată o rugăciune, scrisă probabil cu ocazia asediului avar din anul 582: „O, Doamne, ajută orașul și oprește avarii și protejează Romania și pe scrib. Amin".¹²

După prăbușirea părții occidentale a Imperiului, Romania rămâne denumirea uzuală a statului roman cu centrul la Constantinopol, care în istoriografia modernă poartă denumire de Imperiul Bizantin. 

Avem numeroase exemple de folosire a termenului Romania în operele autorilor bizantini, precum la Theophylact Simocatta, Theophanes, Constantin Porfirogenetul, cronica din secolul al X-lea atribuită lui Teodosiu de Melitene, fragmentele pierdute din Excerpta lui Constantin Porfirogenetul citate de Suidas, Skylitzes, scrisorile lui Psellus, Anna Comnena ori  Strategicon-ul lui Kekaumenos.¹³ 

Deși folosit adesea în operele literare, inclusiv în lucrările împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, a fost nevoie de mai multe veacuri până când termenul a pătruns în nomenclatura oficială, începând să apară în actele de stat abia începând cu domnia lui Alexios Comnenul (1081-1118).¹⁴

În Occident, termenul s-a bucurat de o oarecare renaștere în timpul carolingienilor, care l-au folosit pentru a desemna propriul lor imperiu, însă, odată cu împărații germani din secolul al X-lea, semnificația termenului Romania s-a restrâns inițial la provinciile italiene ale Imperiului, iar ulterior doar la teritoriul fostului Exarhat de Ravenna (regiune numită Romagna), iar  termenul a fost folosit de autorii bretoni pentru a desemna restul Franței.¹⁵ De asemenea, partea romandă a diocezei de Lausanne figurează tot ca Romania în unele documente medievale.¹⁶

Termenul de Romania a fost adoptat și de către cruciații care au cucerit Constantinopolul în 1204, unde au fondat Imperiul Latin. Acordul între participanții la Cruciada a patra în vederea divizării Imperiului bizantin s-a numit chiar „Partitio terrarum imperii Romaniae".¹⁷

De la Romania antică la Rumâgna și Romangia în Italia; la Romandia și Rumantschia în Elevția; la Țeara Rumânească sau România

Chiar și după prăbușirea stăpânirii Imperiului Roman în ceea mai mare parte a Europei, unele grupuri romanice din Alpi și Carpați au continuat să se identifice drept romani, locuitori ai Țării Romanilor, astfel că și-au denumit patriile plecând de la acest etnonim: Romandia de astăzi, adică regiunea francofonă din Elveția Occidentală, era denumită în vremurile medievale pays romands (adică țara romanzilor); ținutul rumanșilor/romanșilor  din sud-estul Elveției este se numește "teara rumàntscha" sau Rumantschia; Țeara Rumânească sau Țara Românească în vechime, iar astăzi România. (vezi articolul: De ce România se numește așa? Mit, adevăr și logică despre numele țării noastre)

Existența Romaniilor din Sardina și Alpi până-n Carpați demonstrează că apariția denumirii Țara Românească și apoi România este o evoluție fonetică naturală în unele limbi romanice, nu o excepție. Avem de-a face cu o evoluție convergentă: populații romanice din regiuni aflate la mare distanță una de cealaltă au dezvoltat în mod independent identități similare bazate pe moștenirea romană.

NOTE

 

¹  Originea termenului "imperiu" este ceva mai complicată decât s-ar putea crede. Imperiu vine din latină, de la "imperium", un termen care desemna inițial autoritatea magistraților și, în genere, a poporului roman însă care cu timpul a devenit o noțiune cu implicații teritoriale. În mod similar, deși în zilele noastre, împăratul (din latinescul Imperator) este plasat de obicei deasupra  regilor în vârful ierarhiei titlurilor monarhice, un fel de rege al regilor, în Antichitate, împăratul nu era un monarh, cel puțin nu oficial.

Vezi articolul: Știați că, deși împărații romani au condus un vast imperiu ca suverani absoluți, totuși împăratul nu era în mod oficial un monarh
 

² În actele oficiale, statul roman a continuat să figureze ca o republică (res publica) până la finalul Antichității. De exemplu, în formulele epigrafice ale Tetrarhiei și ale dinastiei constantiniene, împărații sunt lăudați ca bono rei publicae natus, iar într-o scrisoare a lui Constanțiu al II-lea, împăratul vorbește cu entuziasm despre serviciile aduse res publicae de către fostul său prefect pretorian.  Nici nu ar trebui să ne așteptăm la o schimbare, întrucât legitimitatea autorității împăraților se baza pe moștenirea principatului lui Augustus, care avea scopul evident de a apăra res publica. Atributele republicane ale puterilor tribuniciene și proconsulare au fost menținute meticulos pe tot parcursul secolului al III-lea, dar au suferit un declin dramatic în perioada constantiniană. Ele sunt menționate pentru ultima dată în 369 și se pare că au dispărut odată cu repudierea de către Gratian a funcției de pontifex maximus. Salway 1994, p. 64-65

Ca atare, împărații romani s-au străduit să se prezinte ca "civilis princeps" (bun cetățean), deși în practică erau "regnare sine regio insigi" (domneau fără însemne regale). Evangelos Chrysos, The title βασιλεύς in early Byzantine international relations, p.66-72

³ Titlul de imperator (care stă și la originea cuvântului românesc "împărat") era în Antichitate un simbol al autorității militare, nu un titlu monarhic. Vezi articolul: Știați că, deși împărații romani au condus un vast imperiu ca suverani absoluți, totuși împăratul nu era în mod oficial un monarh

⁴ Scriitorii romani au continuat să se refere la întregul stat roman cu denumirea Roma chiar și după divizarea Imperiului, în anul 395. Astfel, arabii și-a denumit marele rival al-Rum, termen care, odată cu pierderea majorității posesiunilor bizantine din Orient, a ajuns să fie folosit de arabi (și ulterior turci) pentru a descrie regiunea Anatolia, ultima posesiune bizantină din Orient. Salway 1994, p. 65

⁵ Hächler 2021, p. 263–280; Liccardo 2019, Paris 1872, p. 12-13, Moatti 2015, 2017

⁶ Salway 1994, p. 63-70; Wolff 1948, p. 2-13, Kaldellis 2019, p. 85-90 

⁷ Salway 1994, p. 64-65

^7bis O potențială atestare mai timpurie, dar incertă, a termenului Romania (Ῥωμανίαν) se regăsește la istoricul grec Arrian, din secolul al II-lea d.Hr, care într-un pasaj despre războiul partic al lui Traian menționmează că "Sanatroúkios, basileul perșilor, a continuat să devasteze Romanίa" (καὶ ἐπέμεινεν ὁ αὐτὸς Σανατρούκιος βασιλεὺς Περσῶν λυμαινόμενος τὴν Ῥωμανίαν). Însă, acuratețea pasajul în cauză este incertă, deoarece ne-a parvenit doar prin intermediul cronografului lui Ioan Malalas, scris în secolul al VI-lea. Arrianus, p. 861-862 frag. 49a, Malalae, p. 270 

⁸ Analele consulare sunt o compilație de scrieri istorice în care sunt înregistrate an cu an întâmplările importante din viața Imperiului și se bazează pe Fasti Consulares, adică lista consulilor romani. Trebuie subliniat că analele consulare nu sunt o lucrare unitară, cu un autor unic, ci au fost redactate în etape diferite, de autori diferiți și chiar în locuri diferite. Unii istorici (Richard W. Burgess, Theodor Mommsen, Richard W.B. Salway) consideră că partea cea mai veche a analelor a fost redactată în Occident, poate chiar la Roma, în 337-338 d.Hr. Salway 1994, p. 66-67; Mommsen 1892, p. 228, p.230, p. 24. Pe de altă parte, istorici ca Otto Seeck, Steven Muhlberger ori R.L. Wolff, consideră că analele datează din a doua jumătate a sec. IV. Muhlberger 1990, p. 26-27, Wolff 1948, p. 2-13

⁹ Salway 1994, p. 63-70; Wolff 1948, p. 2-13; Athanasius 1884; Velkov 1989, p. 525, Paris 1872, 13-16. Pentru autorii greco-romani din sec. IV care au menționat Romania vezi Catholic Library. Romania la autori din sec. IV

10 Kaldellis 2019, p. 89-90

11 Wolff 1948, p. 3-4

12 Textul inscripției, în limba greacă, scrisă cu ocazia asedierea Sirmiumului de către avari în anul 582: "Κ(ύρι)ε βοήτι τῆς πόλεος κὲ ῥύξον τὸν Ἄβαριν κὲ πύλαξον τὴ Ῥωμανίαν κὲ τὸν γράψαντα ἀμήν". Noll 1989, Koder 2018, p.  117

13 Wolff 1948, p. 4-7

14 Wolff 1948, p. 7 

15 Wolff 1948, p. 5-6

16 Într-un document din anul 1290 se menționează "Romania diocese Lausannensis", cu referire la partea romandă a diocezei de Lausanne. Borradori 1992, p. 114, 155; Paravicini & Felber & Morerod & Pasche 1997, p. 119. Termenul "Romagne" apare uneori ca sinonim cu "pays romands", în special în secolul al XVI-lea. Les mandements et ordonnances chrétiennes în: Collection des sources du droit suisse (SDS), Vd C I, p. 205; Archives cantonales vaudoises, Ba 33/F Décrets romands; Tappy 2010, p. 58-59 

17 Jacoby 2009; Wolff 1948, p. 14

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

Chalcocondil și Clauser 1729.  Laonic Chalcocondil (autor) și Conrad Clauser (traducere), Laonici Chalcocondylae Atheniensis historiarum libri decem

Kaldellis 2021. | Anthony Kaldellis, From "Empire of the Greeks" to "Byzantium"  în: The invention of Byzantium in early modern Europe, p. 349-368

Kaldellis 2014. | Anthony Kaldellis, A New Herodotos. Laonikos Chalkokondyles On The Ottoman Empire, The Fall Of Byzantium, And The Emergence Of The West

Kaldellis 2019. | Anthony Kaldellis, Romanland: Ethnicity and Empire in Byzantium

Jacoby 2009. | David Jacoby, After the fourth crusade: The Latin empire of constantinople and the Frankish states

Paris 1872. | Gaston Paris, Romani, Romania, lingua romana, romancium 

Porphyrogenitus 1993. |  Constantine Porphyrogenitus (autor), Romilly Jenkins (traducator), De Administrando Imperio

Ransohoff și Aschenbrenner 2021. | Jake Ransohoff (editor), Nathanael Aschenbrenner (editor), The Invention of Byzantium in Early Modern Europe

Ross. | Kelley L. Ross, Decadence, Rome and Romania, the Emperors Who Weren't, and Other Reflections on Roman History 

Spadaro. 2022 | Ella Spadaro, L'identité linguistique de la Suisse romande. Une définition linguistique, culturelle, géographique et identitaire de la Suisse romande

Tappy. 2010 | Denis Tappy, Les frontières actuelles du canton de Vaud : genèse historique d'un territoire et questions de limites

Wolff 1948. | R. L. Wolff, Romania: The Latin Empire of Constantinople, Speculum, 23(1), 1–34

 Hächler 2021. | Nikolas Hächler, Post hos nostra terra est: Mapping the Late Roman Ecumene with the Expositio totius mundi et gentium în: The Impact of the Roman Empire on Landscapes, p. 263–280

Liccardo 2019. |  Salvatore Liccardo, Ethnicity and Geography in the Expositio totius mundi et gentium 

Mommsen 1892. | Theodor Mommsen, Monumenta Germaniae Historica, Chronica Minora, vol I

Muhlberger 1990. | Steven Muhlberger, The Fifth-century Chroniclers: Prosper, Hydatius, and the Gallic Chronicler of 452

Athanasius 1884. | Athanasius, Historia Arianorum Ad Monachos. În: Sancti patris nostri Athanasii archiepiscopi Alexandrini, ed. J.P. Migne.

Velkov 1989. | Velizar Velkov, Wulfila und die Gothi minores in Moesien in: Hartke, W., Günther, R., Irmscher, J., Kreißig, H. and Seyfarth, W. ed. Band 71, Heft 2 1989

Auxentius 1958. | Auxentius de Durostorum, Epistola de fide, vita et obitu Wulfilae in: Textus: PL Suppl. I, 703 - 707 ed. J. P. Migne et al., Paris 1958

Catholic Library. | Romania la autori din sec. IV

Noll 1989. | Rudolf  Noll, ‘Ein Ziegel als sprechendes Zeugnis einer historischen Katastrophe (Zum Untergang Sirmiums 582 n. Chr.)‘ in: Anzeiger der philosophisch-historischen Klasse der Österreichischen Akademie der Wissenschaften,

 Salway 199. | R. W. B. Salway, The Creation of the Roman State AD 200-340: Social and Administrative Aspects

Arrianus. | Flavius Arrianus, Fragmenta, ed. Felix Jacoby, Die Fragmente der griechischen Historiker, p.  - frag. 49a 

Malalae. | Ioannis Malalae, Chronographia, ed. Ludwig August Dindorf, Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae 

Koder 2018. | Johannes Koder, Remarks on linguistic Romanness in Byzantium. În: Walter Pohl, Clemens Gantner,  Cinzia Grifoni, Marianne Pollheimer-Mohaupt, Transformations of Romanness: Early Medieval Regions and Identities

Moatti 2015. |  Claudia Moatti, The notion of Res publica in the age of Caracalla

Moatti 2017. | Claudia Moatti,. Res publica, forma rei publicae, SPQR 

Lintott 1981. | Lintott, Andrew, What Was the ‘Imperium Romanum’?