Știați că, deși împărații romani au condus un vast imperiu ca suverani absoluți, totuși împăratul nu era un monarh, cel puțin nu oficial

În zilele noastre, împăratul (din latinescul Imperator) este un tip de monarh, plasat de obicei deasupra regilor în vârful ierarhiei titlurilor monarhice, un fel de rege al regilor. Însă, în Antichitate, deși împărații romani au condus un vast imperiu ca suverani absoluți, totuși, împăratul nu era un monarh, 

Încă de la începutul Imperiului Roman a existat o tensiune între puterea supremă a conducătorului Romei și conotațiile problematice ale noțiunii de monarhie. Așadar, Octavian Augustus și urmașii săi au evitat titlul de rege, dar nu pentru că ar fi fost nepopular în rândul oamenilor de rând, ci pentru că era inacceptabil pentru aristocrația senatorială,¹ așadar era esențial pentru ordinea politică să se păstreze iluzia continuării formale a guvernării republicane. Ca atare, împărații romani s-au străduit să se prezinte ca "civilis princeps" (buni cetățeni), deși în practică erau "regnare sine regio insigi" (domneau fără însemne regale).² Acest lucru a fost sesizat și de autorii antici, precum istoricul Dio Cassius, care scria că "puterea ,atât a poporului, cât și a senatului a trecut în întregime în mâinile lui Augustus, și din acest moment a existat, strict vorbind, o monarhie... numele de monarhie, desigur, romanii îl detestau atât de mult încât nu-și numeau împărații nici dictatori, nici regi, nici altceva de acest fel; totuși, deoarece autoritatea finală pentru guvernare le revine lor, ei trebuie numiți regi.".³

Deși au evitat orice fel de referire la monarhie, suveranii de la Roma, începând cu Octavian Augustus, au monopolizat o serie titluri și demnități, precum Imperator, Augustus, Caesar sau Princeps. Octavian Augustus a preferat titlul de princeps datorită conotațiilor sale republicane (însemnând "primul între egali") mai degrabă decât dictator sau autoritarul dominus, astfel încât perioada Imperiului Roman timpuriu este descrisă drept Principat.⁴ Așadar, statul roman funcționa nominal în baza unei  constituții republicane, doar că împăratul monopolizase cele mai importante magistraturi încât avea practic o autoritate nelimitată.

Însă, nici princeps - titlul preferat de Octavian Augustus, nici măcar mult mai popularele titluri Augustus ori Caesar nu vor cunoaște răspândirea termenului de Imperator, care dintr-un simplu termen insolubil legat de autoritatea militară ajunge să desemneze cel mai înalt rang în ierarhia titlurilor monarhice.

Imperator (care stă și la originea cuvântului românesc "împărat") este atestat încă din secolul al III-lea î.Hr, în perioada Republicii Romane, și reprezenta inițial un titlu cu conotații militare purtat de comandanții romani, însă, în cele din urmă, în epoca imperială, a ajuns să fie folosit în mod exclusiv cu referire la comandantul suprem, adică șeful statului roman.⁵ Prima atestare a titlului se leagă, probabil, de numele generalului roman Scipio Africanul, învingătorul lui Hannibal, care a fost aclamat Imperator de legiuni în 211 î.Hr.⁶ Semnificația titlului este în continuare un subiect controversat în rândul istoricilor, existând păreri că Imperator desemna, cel puțin inițial, orice înalt magistrat învestit cu "imperium"⁷ (drept de comandă a trupelor), dar utilizarea sa era, de fapt, restricționată la comandații victorioși aclamați de soldați sau Senat. Alți istorici consideră că Imperator era pur și simplu formula uzuală de adresare a soldaților față de generalul lor, indiferent de poziția acestuia în ierarhia Republicii.

La începutul perioadei imperiale, titlul de Imperator nu era asociat în mod exclusiv cu persoana împăratul fiind conferit uneori și altor membrii ai dinastiei, precum Germanicus, ori chiar unor generali din afara familiei domnitoare, așa cum a fost cazul lui Blaesus, căruia în urma unei victorii în Africa i-a fost conferit titlul de Imperator cu consimțământul împăratului Tiberius.⁸

Însă, din a doua parte a secolului I, titlul devine apanajul exclusiv al împăraților, însă abia odată cu Vespasian, Imperator a devenit un titlu sub care era cunoscut conducătorul Romei, iar în vremurile fiului său, Domițian, titlul era atât de profund asociat cu puterea supremă încât un senator ghinionist a fost ucis din cauza zvonului că ar fi fost proclamat Imperator.⁹ 

În contextul în care Imperator a devenit un element uzual al titulaturii împăraților romani, fiind folosit ca prenume ("praenōmen") al conducătorului statului roman, titlul a ajuns să denote puterea supremă, iar conotațiile sale exclusiv militare s-au estompat, astfel că pentru juriștii secolului al II-lea, "imperium" și "imperatoria potestas" indicau ansamblul puterilor conferite șefului statului.¹⁰ Din acel moment, aclamarea unui general ca Imperator de către soldații romani nu mai era un simplu act de celebrare a victoriei, ci se transformase într-o veritabilă rampă de lansare spre statutul de împărat pentru generalii populari cu trupele.

Nomenclatura imperială a evoluat de-a lungul timpului, astfel că titulatura suveranilor romani s-a schimbat de la o dinastie la alta. O analiză realizată de istoricul Olivier Hekster arată că Augustus a fost elementul cu cea mai recurență pe monedele imperiale emise în primele cinci secole ale erei noastre, în timp ce titlul de Imperator, deși un element important în nomenclatura imperială romană, apare din ce în ce mai rar în inscripții după domnia lui Dioclețian, iar după Constantin cel Mare aproape că nu mai apare deloc pe monede până la finalul secolului al V-lea (Foto 1). Astfel, în secolul al IV-lea, Imperator este înlocuit de titluri precum Dominus Noster (domnul nostru), Pius Felix (pios și binecuvântat) sau Perpetua Felicitas.¹¹

În urma prăbușirii Imperiului Roman de Apus în 476 d.Hr, Imperiul de Răsărit a fost determinat să-și redefinească identitatea. 

Utilizarea titlului de Imperator cunoaște un reviriment în timpul lui Iustinian, care definește în mod explicit puterile și cadrul legal al funcției imperiale. În timp ce istoriografia din perioadele republicană și imperială timpurie considera Senatul și poporul roman drept pilonii principali ai tradiției politice romane și se străduia să explice sistemul imperial din acest punct de vedere, Justinian întoarce această ordine cu susul în sus în edictele emise în timpul domniei sale: tradiția romană era una monarhică.¹² 

Iustinian abordează explicit tranziția constituțională de la Republică la Imperiu în Novella 62 (1 februarie 537): "Autoritatea legală a poporului și a senatului a fost transferată maiestății imperiale, de dragul treburilor publice".¹³

Postulând existența unei autorități legale unificate (ius) deținută în comun de senat și popor, autoritate care a fost transferată în totalitate la împărați, Iustinian descrie funcția imperială ca deținând legal controlul total asupra statului roman, mai degrabă decât ca un amalgam de puteri discrete și limitate obținute ca urmare a deținerii unor magistraturi specifice.

Formularea lui Justinian acordă împăratului autoritate legală absolută și se încadrează perfect în ideologia imperială dezvoltată în edictele sale, o ideologie bazată pe combinarea autorității legale și militare.¹⁴ 

În edictele și constituțiile emise de acesta, conducătorul Imperiului Roman apare aproape invariabil cu titlul de Imperator în textele latine (tradus ca Autokratōr în greacă).¹⁵  

Deși Imperator este asociat în mod obișnuit cu Imperiul Roman, titlul a fost ulterior revendicat de conducători medievali din Franța și Germania până în Anglia anglo-saxonă sau la regatele din Spania în timpul Reconquistei.¹⁶

Foto 1. Evoluția titulaturii imperiale între secolele I-V d.Hr

 

În mod similar, originea termenului "imperiu" este ceva mai complicată decât s-ar putea crede. Imperiu vine din latină, de la "imperium", un termen care desemna inițial autoritatea magistraților și, în genere, a poporului roman însă care cu timpul a devenit o noțiune cu implicații teritoriale.

Încă din perioada augustană, termenul de imperium a început să dobândească și sensul de teritoriu asupra căruia se exercita autoritatea, practic suveranitatea, poporului roman, așa cum se poate observa din denumirile Imperium populi Romani (Imperiul Poporului Roman) sau pur și simplu Imperium Romanum (Imperiul Romanilor). Însă trebuie subliniat că imperium Romanum și Imperium populi Romani aveau sensul de teritoriu asupra căruia poporul își exercita suveranitatea, deci nu anula ideea că statul era încă o republică (res publica).¹⁴   

Foto 1. Evoluția titulaturii imperiale între secolele I-V p.Hr (sursa: Olivier Hekster, Caesar Rules: The Emperor in the Changing Roman World, p. 33) 

 

 

NOTE

 

¹ În cultura politică romană, titlul de rege (rex) era o etichetă toxică, delegitimizată, iar Octavian Augustus și urmașii săi au reușit să obțină practic aceleași puteri monarhice, evitând în mod deliberat acest titlu și păstrând fațada republicană pentru a-și asigura sprijinul elitelor. Simon Hornblower, Antony Spawforth, "rex" în: Oxford Classical Dictionary, p. 1310-131

² Evangelos Chrysos, The title βασιλεύς in early Byzantine international relations, p.66-72

³ idem, p. 66-67 

⁴  Olivier Hekster, Caesar Rules: The Emperor in the Changing Roman World (c. 50 BC – AD 565), p. 1-2; Andrew Wallace-Hadrill, Civilis Princeps: Between Citizen and King, Angus L. Jacobson, Acting an Antonine Prince: Julian and the 'civilis princeps', William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "Princeps" în A Dictionary of Greek and Roman Antiquities, E. E. J. Manders, Identities of emperor and empire in the third century AD, Olivier Hekster, idem, p. 30-45, Cristian Olariu, Ideologia imperială în antichitatea târzie, p. 12-13 

⁵ Simon Hornblower, Antony Spawforth, "imperator" în: Oxford Classical Dictionary, p. 750-752, The Editors of Encyclopaedia Britannica, "imperium" & "emperor"; William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "imperium" în: A Dictionary of Greek and Roman Antiquities, Rubén Escorihuela Martinez, El imperator en la República romana tardía: La transformación de la res publica, p. 12-14; T. E. Colebrooke, On Imperial and other Titles, p. 316-321

⁶ Scipio Africanus este în general acceptat de cercetătorii moderni ca fiind primul comandant roman aclamat ca Imperator, însă nu fără rezerve. Unii istorici consideră că de fapt această onoare îi revine lui Aemilius Paullus, în anul 189 î.Hr. Michael Ostroff, The Roman Republican Imperatorial Salutation: History and Development, R. Combes, Imperator. Recherches sur remploi et la signification du titre d'Imperator dans la Rome républicaine, Rubén Escorihuela Martinez, El imperator en la República romana tardía: La transformación de la res publica, p. 80-81; Dexter Hoyos, Scipio Africanus. The First Imperator; Robert Develin, Scipio Africanus Imperator

⁷ În lunga perioadă în care Roma a fost o republică, imperium semnifica puterea atașată înalților magistrați ai orașului, cum ar fi consulii și pretorii, ceea ce însemna că aceștia puteau comanda armate pe teren. Chiar și după instaurarea Principatului, imperium era uneori acordat și altor generali în afară de împărat, cu scopul creării unui comandament militar unic pentru o campanie, cum ar fost cazul lui Germanicus în anul 17 d.Hr. în timpul lui Tiberiu, sau Corbulo, în anul 63 d.Hr., în timpul lui Nero. William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "imperium" în: A Dictionary of Greek and Roman Antiquities, Simon Hornblower, Antony Spawforth, "imperium" în: Oxford Classical Dictionary, p. 750-752, John Richardson, Imperium Romanum Between Republic and Empire în The Representation and Perception of Roman Imperial Power, John Richardson, The Language of Empire: Rome and the Idea of Empire from the Third Century BC to the Second Century AD, Editors of Open University, Imperium as power: Augustus and the beginning of the empire, The Editors of Encyclopaedia Britannica. "imperium", E. E. J. Manders, Identities of emperor and empire in the third century AD; 

⁸ William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "imperium" în: A Dictionary of Greek and Roman Antiquities; Cristian Olariu, Ideologia imperială în antichitatea târzie, p. 12-13; Rubén Escorihuela Martinez, El imperator en la República romana tardía: La transformación de la res publica, p. 12-14, T. E. Colebrooke, On Imperial and other Titles, p. 317

⁹ Un element crucial al discuției despre cadrul legal al autorității imperiale este așa-numita Lex de imperio Vespasiani, prin care împăratului Vespasian îi erau conferite sau reconfirmate o serie de puteri constituționale și privilegii. Luigi Capogrossi Colognesi, Elena Tassi Scandone, La Lex de Imperio Vespasiani e la Roma dei Flavi; Allan Chester Johnson, Paul Robinson Coleman-Norton, Frank Card Bourne, Ancient Roman Statutes, p. 149-150, n. 183; William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "imperium" în: A Dictionary of Greek and Roman Antiquities; Simon Hornblower, Antony Spawforth, "imperator" în: Oxford Classical Dictionary, p. 750-752. 

¹⁰ William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "imperium" în: A Dictionary of Greek and Roman Antiquities; Simon Hornblower, Antony Spawforth, "imperator" în: Oxford Classical Dictionary, p. 750-752 

¹¹ Olivier Hekster, Caesar Rules: The Emperor in the Changing Roman World (c. 50 BC – AD 565), p. 32-35; Donald McFayden, The History of the Title Imperator Under the Roman Empire, p. 67

¹² Marion Kruse, The Politics of Roman Memory: From the Fall of the Western Empire to the Age of Justinian, p. 109 

¹³ Novella 62: "Postea vero quam ad maiestatem imperatoriam ius populi Romani et senatus felicitate respublicae translatum est..." Francesco Bono, Justinian, the Senate, and the Consuls: A Rhetorical Memory of the Old Constitution, p. 321-322, Marion Kruse, The Politics of Roman Memory: From the Fall of the Western Empire to the Age of Justinian, p. 106 

¹⁴ Marion Kruse, The Politics of Roman Memory: From the Fall of the Western Empire to the Age of Justinian, p. 106-108 

 ¹⁵ T. E. Colebrooke, On Imperial and other Titles, p. 326 

¹⁶ Christoph Mauntel, The Polyvalent Usage and Levels of Meaning of "Imperator" and "Imperium" in Medieval Europe 

¹⁷ John Richardson, Imperium Romanum Between Republic and Empire în The Representation and Perception of Roman Imperial Power; John Richardson, The Language of Empire: Rome and the Idea of Empire from the Third Century BC to the Second Century AD; 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Rubén Escorihuela Martinez, El imperator en la República romana tardía: La transformación de la res publica

Evangelos Chrysos, The title βασιλεύς in early Byzantine international relations 

Olivier Hekster, Caesar Rules: The Emperor in the Changing Roman World (c. 50 BC – AD 565) 

Cristian Olariu, Ideologia imperială în antichitatea târzie 

William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "basileus/rex" în: A Dictionary of Greek and Roman Antiquities

 

William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "imperium" în: A Dictionary of Greek and Roman Antiquities

 

William Smith, LLD. William Wayte. G. E. Marindin, "Princeps" în: A Dictionary of Greek and Roman Antiquities  

 

Simon Hornblower, Antony Spawforth, "imperium" în: Oxford Classical Dictionary, p. 750-752

 

Simon Hornblower, Antony Spawforth, "imperator" în: Oxford Classical Dictionary, p. 750-752

 

John Richardson, Imperium Romanum Between Republic and Empire în The Representation and Perception of Roman Imperial Power

John Richardson, The Language of Empire: Rome and the Idea of Empire from the Third Century BC to the Second Century AD

The Open University, Imperium as power: Augustus and the beginning of the empire

The Editors of Encyclopaedia Britannica, "imperium"

E. E. J. Manders, Identities of emperor and empire in the third century AD

Andrew Wallace-Hadrill, Civilis Princeps: Between Citizen and King

Angus L. Jacobson, Acting an Antonine Prince: Julian and the 'civilis princeps'

Constantin Zuckerman, On the title and office of the Byzantine basileus 

The Editors of Encyclopaedia Britannica, "imperium"

The Editors of Encyclopaedia Britannica, "emperor" 

Christoph Mauntel, Beyond Rome. The Polyvalent Usage and Levels of Meaning of "Imperator" and "Imperium" in Medieval Europe

Ronald Syme, Roman Papers

Donald McFayden, The History of the Title Imperator Under the Roman Empire 

 T. E. Colebrooke, On Imperial and other Titles

Marion Kruse, The Politics of Roman Memory: From the Fall of the Western Empire to the Age of Justinian

C. Moatti, The Notion of Res Publica and Its Conflicting Meanings at the End of the Roman Republic. În Libertas and Res Publica in the Roman Republic

Ingo G. Maier, Latin imperial laws and letters (A.D. 306-565) not included in the Codes and Novels of Theodosius and Iustinianus

Francesco Bono, Justinian, the Senate, and the Consuls: A Rhetorical Memory of the Old Constitution

Christoph Mauntel, The Polyvalent Usage and Levels of Meaning of "Imperator" and "Imperium" in Medieval Europe  

Robert Develin, Scipio Africanus Imperator 

Dexter Hoyos, Scipio Africanus. The First Imperator 

Luigi Capogrossi Colognesi, Elena Tassi Scandone, La Lex de Imperio Vespasiani e la Roma dei Flavi

Allan Chester Johnson, Paul Robinson Coleman-Norton, Frank Card Bourne, Ancient Roman Statutes

Michael Ostroff, The Roman Republican Imperatorial Salutation: History and Development