Curioasa legendă a fondării orașului Reval (Estonia) de către valahi (români). O lecție despre importanța simțului critic în analiza istorică

De la limba maghiară vorbită de Adam și Eva în Grădina Edenului la dacii din China ori blachii bulaqi din Transilvania, imaginația oamenilor a fost dintotdeauna captivată de teorii istorice șocante, chiar dacă acestea sunt deseori bazate pe speculații trase de păr și coincidențe superficiale.

Copie după gravura lui A. Olearius reprezentând Revalul

(sursa:auctionet)

 

Un exemplu în acest sens îl regăsim și pe la mijlocul secolului al XVI-lea, când o ipoteză curioasă prindea rădăcini în mințile mai multor umaniști europeni. Aceștia susțineau că valuri de valahi  din fosta Dacie ar fi ajuns în secolele V-VI până la Marea Baltică, devenind strămoșii estonienilor și letonilor și fondând orașul Reval (astăzi Tallinn, capitala Estoniei). 

De ce tocmai vlahii? Deoarece vlahii ofereau o genealogie prestigioasă popoarelor de la Marea Baltică, care nu mai erau urmașii triburilor păgâne, ci erau descendenții unui popor romanic.Vlahii erau astfel liantul între populațiile din zona baltică și Roma, cea mai prestigioasă civilizație a antichității.

Teoria vlahă apare tocmai în contextul în care care descendența (deseori fictivă) din strămoși nobili și viteji (deseori legendari) servea pentru legitimizarea statului nobililor și dinastiilor suverane.  Nobilii europeni - care erau perfect conștienți că strămoșii lor aveau origini destul de umile - căutau să-și găsească străbuni cât mai vechi cu putință, inventând în acest scop legături de rudenie cu personalități legendare sau reale din istoria Troiei, a Romei sau a altor popoare antice cu o genealogie glorioasă.1

Așa s-a ajuns ca, potrivit miturilor fondatoare (origo gentis), maghiarii să fie descendenții personajului biblic Magog, fiul lui Iafet;2 polonezii să înfrângă pe doi dintre cei mai mari comandanți ale antichității: Alexandru Macedon și Iuliu Cezar;3 legendarul prinț troian Francus, eroul eponim al Franței, să fondeze orașul Paris în cinstea lui Paris din Troia;4 iar goții și danezii - în căutarea unei descendențe antice și prestigioase, care să îi plaseze în rândul civilizațiilor europene majore - au țesut legende care să-i lege de vechii geți și faimoșii daci de pe Columna lui Traian.5

La acea vreme, domeniul istoriografiei era puternic influențat de studiile etimologice, adesea speculative, folosite ca instrument pentru a cosmetiza originile unor popoare și dinastii. Abordarea lingvistică, deși rudimentară în epoca modernă timpurie, conferea o aură de legitimitate academică unor teorii altminteri fanteziste. 

Revenind la teoria vlahilor din țările baltice, într-o lucrare din 1565, umanistul german Caspar Peucer considera că numele orașului Reval indica o legătură cu valahii, susținând că cea de-a doua silabă din numele orașului (Re-VAL) se referea la valahi. În mintea autorilor acestei teorii, asemănarea lingvistică era suficientă pentru a justifica astfel de afirmații îndrăznețe.6

Evul Mediu și Renașterea au fost, de asemenea, epoci în care mitologia se îmbina cu erudiția. Una dintre ideile răspândite la acea vreme era mitul Arcei lui Noe, care sugera că toate limbile au avut o origine comună și că migrațiile popoarelor explicau asemănările lingvistice. Când se confruntau cu asemănări culturale sau lingvistice surprinzătoare între populații îndepărtate, erudiții vremii elaborau explicații complexe referitoare la migrații vechi. Ideea conform căreia toate teritoriile populate (astăzi ori într-un trecut oarecare), toate etniile şi formaţiile statale din cuprinderea lor s-ar datora, exclusiv, proceselor de migraţie era foarte frecvent întâlnită în epoca respectivă. Astfel, orice asemănare era interpretată drept dovadă a unei migrații, deși adesea lipsea orice bază reală. Migrațiile pe distanțe lungi ale triburilor curajoase care cucereau teritorii îndepărtate și fondau colonii erau unele dintre subiectele preferate ale istoriografilor din vechime.7  

Însă nu orice asemănare poate fi considerată o dovadă clară a unei legături istorice. Schimbările culturale pot fi convergente, ceea ce înseamnă că forme diferite pot deveni similare în timp; dar poate fi și divergente, ceea ce înseamnă că forme similare pot deveni diferite. Explicații alternative - precum origini multiple, evoluții convergente independente, transferuri culturale între grupuri sedentare, ceea ce antropologia modernă numește „difuzie cultură” - erau rareori luate în calcul, iar astfel ideile migraționiste au rămas dominante până în sec. XIX.8 

 
Migrația servește drept punct de plecare al majorității miturilor fondatoare. Niciunul dintre autorii analizați de cercetătoarea germană Alheydis Plassmann nu a creat o narațiune în care poporul să fi fost dintotdeauna în aceeași regiune. Faza migrației din miturile fondatoare antice și medievale era de obicei asociată cu un personalitatea unui lider eroic (heros eponymos), fie că era vorba de Enea, Brutus/Britto, Francus, Roman și Vlahata etc.9 

Potrivit istoricilor americani William Adams, Dennis Van Gerven și Richard Levy, teoriile migraționiste sunt, într-un fel, la fel de vechi ca mitologia tribală; și este foarte rar ca un corpus de mituri să nu includă cel puțin un episod de migrație. Acest mod de gândire pornește de la ideea că există o relație fixă între populație și cultură, iar de aici rezultă că fenomenele culturale se pot deplasa dintr-un loc în altul numai și numai dacă purtătorii ei se deplasează dintr-un loc în altul. Acest mod de gândire a fost remarcabil de durabil și stă la baza nu numai a miturilor antichității, ci și a unei bune părți a teoriilor migraționiste din trecutul recent.10

Mitul migrației eroice se regăsește în mod proeminent și într-una din legendele poporului român: Roman și Vlahata.11 

Concluzii

Această teorie excentrică demonstrează că atunci când ne concentrăm pe pe coincidențe - cum ar fi asemănări fonetice între cuvinte - și ignorăm contextul istoric mai larg, riscăm să ajungem la concluzii înșelătoare.

Valahii au fost preferați romanilor antici în această legendă deoarece o colonizare romană ar fi trebuit să fie menționată în sursele antice, pe când o migrație valahă, dintr-o regiune aflată de la frontiera lumii romane, putea trece neobservată. 

Mai mult, teoria valahă oferea o genealogie prestigioasă livonienilor, care nu mai erau urmașii baltilor păgâni, ci erau descendenții valahilor, un popor rezultat din uniunea între romanii cei nobili și goții cei războinici (ex Italis et Gothis mixti).12

În secolul al XVII-lea, ipoteza a evoluat, vlahii fiind înlocuiți cu heruli - o seminție barbară de neam germanic - menționați în câteva rânduri de izvoarele antice, sugerând că aceștia au migrat din zona baltică spre Dacia, unde au deprins limba latină, iar apoi s-au întors în Livonia.13

În mod remarcabil, această curioasă teorie a rezistat până târziu în secolul al XIX-lea, când istoricii moderni au început să demonteze ipoteza valahă, arătând că presupusele legături între valahi și populațiile indigene din Livonia nu se bazau pe dovezi concrete, ci pe o serie de interpretări lingvistice eronate și pe presupuneri mitologice. În 1858, faimosul istoric german baltic Carl Schirren a reușit să demonstreze că generații întregi de savanți își bazaseră ideile fie pe o neînțelegere majoră, fie chiar pe un fals.14 

Acest episod reprezintă un avertisment privind pericolele lipsei simțului critic și un îndemn să abordăm dovezile istorice cu precauție.

Deși astăzi este evident că vorbim de o absurditate, acest caz ilustrează pericolele analizei superficiale și interpretărilor speculative a izvoarelor istorice, fără să se țină cont de contextul istoric. De altfel oricine a citit o cronică sau documentele din vechime știe că acestea conțin nenumărate invenții, confuzii și erori, astfel că informațiile nu se pot lua ad litteram. 

 

Note

1  Pentru o prezentare cuprinzătoare pe tema miturilor fondatoare în Evul Mediu vezi Brady & Wadden 2022

2  În chiar cea mai veche cronică (de fapt gestă) ungurească, Gesta Hungarorum a notarului anonim al regelui Bela, se afirma că maghiarii se trag din sciți și se numeau astfel după Magog, fiul lui Iafet din Vechiul Testament, iar descendenții lui Magog l-au născut pe „mărețul și extrem de puternicul rege Attila”, care a mers în ținutul Panoniei, conducând poporul care a ieșit din țara sciților. Rona-Tas 1999, p.423–428;  Kolt 2023, p. 27-43

3  Povestea apare în "Chronica Polonorum" a episcopului Vincent din Cracovia (cunoscut și sub numele de Wincenty Kadłubek), scrisă în jurul anului 1200, fiind este un exemplu perfect de cronică medievală care amestecă deliberat mitologia, legenda și istoria pentru a construi o narațiune eroică despre originile unui popor. Vercamer 2017, p. 228- 231.

4  De la venețieni și francezi la englezi, normanzi, scandinavi și chiar olandezi, descendența legendară din Troia antică era deosebit de atractivă pentru că oferea o genealogie eroică, justifica statutul politic al elitelor și permitea popoarelor europene să se conecteze la o tradiție culturală prestigioasă. Nu ar trebui să fie surprinzător faptul că atenția cronicarilor medievali cade pe troienii învinși mai degrabă decât pe grecii victorioși, întrucât legenda Troiei era cunoscută în Occidentul latin prin intermediul Eneidei lui Virgiliu, în timp ce operele lui Homer erau în mare parte necunoscute în epoca respectivă. Brady & Wadden 2022, p. 187-212

5  Cronicarii medievali au transformat antica Dacia într-un construct identitar care servea scopurilor lor narative de a oferi legitimitate tânărului regat al Danemarcei. La fel ca în cazul goților - care și-au fabricat o legături cu geții din Antichitatea clasică, asocierea Danemarcei cu Dacia avea drept scop să confere danezilor o descendență prestigioasă și veche, care să îi plaseze în rândul civilizațiilor europene majore. Făcând referire la faptele mărețe, curajul și dârzenia dacilor în fața marelui Imperiu Roman, ei sugerau că danezii au moștenit aceste trăsături de la strămoșii lor de pe Columna lui Traian. Nu există niciun document care să indice o migrație din Dacia spre Danemarca, zero dovezi arheologice. Niciun istoric cu toate țiglele pe cap nu cred că danzii sunt urmașii dacilor doar pentru că Danemarca apare pe unele hărți medievale drept Dacia, iar regele danez Cristian I apare menționat drept rex Dacie. Este evident pentru orice cunoscător de istorie că danezii pur și simplu și-au fabricat o origine antică glorioasă, un lucru comun în epoca medievală unde diverse popoare se pretindeau descendenți ai troienilor, romanilor, sciților, sarmaților etc. Pentru informații adiționale privind pretențiile medievale la moștenirea numelui anticei Dacia vezi: Jakobsen 2012; Mureșan 2020; Brady & Wadden 2022, p. 25-45, 271. 

Medalia festivă a lui Bartolomeo Melioli din Mantova în care regele danez Cristian I apare menționat drept rex Dacie, Musei e Biblioteche in Comune

6 Donecker 2011, p. 14; Dini 2014, p. 426-427

7 Donecker 2011, p. 21-22

8 Pentru o prezentare generală a modului în care cărturarii mai vechi și mai noi au explicat răspândirea culturilor și a inovațiilor în materie culturală - vezi Malefijt 1974; O critică dură la adresa curentelor migraționiste - care explică schimbările culturale în termeni de migrație umană - se poate regăsi la Adams & Van Gerven & Levy 1978. Curentele migraționiste erau populare chiar și în prima parte a secolului al XX-lea, precum este cazul școlii antropologice germane Kulturkreis, care specula că diferențele culturale sunt rezultatul migrației unor grupuri. La polul opus, curentul difuzionist din sec. XIX-XX pune diferențele culturale pe seama difuzării trans-culturală a ideilor mai degrabă decât pe migrația populațiilor (vase, nu oameni). Malefijt 1974, p. 160-180. Unul dintre cei mai faimoși reprezentanți ai școlii Kulturkreis, Leo Frobenius, suținea că întreaga cultură materială din Africa occidentală pre-islamică era de origine indoneziană și a lansat teoria unei migrații dinspre Indonezia spre Africa. Hahn 2010.

9 Plassmann a analizat 12 opere occidentale scrise între secolele al VI-lea și al XII-lea pentru a studia modul în care acestea au contribuit la definirea unei identități etnice și la legitimarea puterii. În fiecare caz a descoperit ca originile tuturor popoarelor analizate erau plasate de cronicari în afara teritoriului în care își exercitau puterea, iar narațiunea se baza pe o migrație și pe un eveniment fondator.  Vercamer 2017, p. 237; Plassmann 2006, p. 361. 

10 Adams & Van Gerven & Levy 1978, p. 483-484

11Armbruster 1972, p. 77-81

12 Donecker 2011, p. 23-24

13 idem, p. 18-20

14 idem, p. 19 

 

BIBLIOGRAFIE

Adams & Van Gerven & Levy 1978. | William Y. Adams, Dennis P. Van Gerven and Richard S. Levy, The Retreat from Migrationism în: Annual review of anthropology, Vol. 7, p. 483-532

Armbruster 1972. | Adolf Armbruster, Romanitatea românilor: Istoria unei idei 

Brady & Wadden 2022. | L. Brady, P. Wadden (editori). Origin Legends in Early Medieval Western Europe

Donecker 2011. |  Stefan Donecker, Wallachian Settlers in the Baltic Sea Region. A Humanist Tale of Migration and Colonization, and its Implications for the Mental Maps of Early Modern Europe

Hahn 2010. | Hans Peter Hahn, Leo Frobenius in West Africa: Some Remarks on the History of Anthropology

Krause și Slocum. | Todd B. Krause, Jonathan Slocum, Introduction to Gothic

Malefijt 1974. | Annemarie de Waal Malefijt, Images of Man. A History of Anthropological Thought

Jakobsen 2012. | Johnny Grandjean Gøgsig Jakobsen, Why Dacia? The background for a peculiar province name

Dini 2014. | Pietro U. Dini, Foundations of Baltic Linguistics

Kolt 2023. | Kiri Kolt, Go the Distance: Concepts of Migration and Origin in the Gesta Hungarorum of the Anonymous Hungarian Notary

Mureșan 2020. | Dan Ioan Mureșan (2020), Rex Dacie' / 'regina Dacie'. A Connected History from the Baltic to the Black Sea at the Waning of the Middle Ages (part I), in: Archiva Moldaviae XII, p. 15-87

Plassmann 2006. | Alheydis Plassmann, Origo gentis: Identitäts- und Legitimitätsstiftung in früh- und hochmittelalterlichen Herkunftserzählungen (recenzie) 

Rona-Tas 1999. | Andras Rona-Tas (1999), Historical Traditions, Attila and the Hunnish-Magyar Kinship în: Hungarians and Europe in the Early Middle Ages: An Introduction to Early Hungarian History, p. 423–428

Vercamer 2017. | Grischa Vercamer, The Origins of the Polish Piast Dynasty as Chronicled by Bishop Vincent of Kraków (Wincenty Kadłubek) to Serve as a Political Model for His Own Contemporary Time