Controverse privind semnificația etnonimului "Blaci/Blachi" din Gesta Hungarorum. Blachii erau români ori bulaqi de neam turcic?

"Terra bissenorum et blacorum" (Putzgers, F.W., Historischer Schul-Atlas)

Semnificația etnonimului Blachi/Blacus/Blacorum, folosit inclusiv de Anonymus în cea mai veche cronică maghiară - Gesta Hungarorum, continuă să suscite dezbateri aprige, existând voci care susțin că acest termen se referă la o populație turcică denumită și bulaqi. Mai mult, în contextul încercărilor de a împinge ipotetica, dar nedovedita migrație vlahă după invazia mongolă din 1241, unii susțin că primele mențiuni certe privind românii, precum "silva blacorum et bissenorum" din Diploma andreană (1224), trebuie puse în conexiune mai degrabă cu populații turcice - bulaqi/ blacki/ blachi - care ar fi locuit în interiorul arcului carpatic. 

Ideea - care este respinsă chiar de către istoricii maghiari de la Academia de Științe a Ungariei1 - se bazează pe cronica lui Simion de Keza în care se precizează că secuii au împrumutat scrierea runică (care derivă din alfabetul runic turcic) de la blaki, lucru ce ar demonstra că mențiunile de blaci/blaccorum se referă la un neam turcic pe care unele surse medievale îl plasau în estul îndepărtat al Europei.2 Dar cea mai veche inscripție în scrierea runică székely-magyar rovás a fost descoperită la Bodrog-alsó-bűi, în vestul Ungariei, nicidecum în Transilvania, iar aceasta datează din prima jumătate a secolului al IX-lea, adică din perioada cuceririi.3 În concluzie, este improbabil ca secuii să fi învățat alfabetul runic în Transilvania, ci probabil l-au preluat de la triburile turcice în perioada conviețuirii cu acestea în stepa nord-pontică. Așadar, afirmația lui Keza pare nefondată, fiind mai degrabă o confuzie...voită sau nu. Nici n-ar fi primul cronicar care face astfel de confuzii și invenții.

De remarcat că această teorie se bazează doar pe probe circumstanțiale superficiale pentru a ajunge la o concluzie forțată. Este amuzant că, folosind argumente la fel de superficiale, dacomanii au emis o teorie pseudo-istorică potrivit căreia danezii sunt daci pentru că zeci de surse medievale plasau Dacia în locul Regatului Danemarcei.4 Dar niciun istoric cu toate țiglele pe cap nu cred că danzii sunt urmașii dacilor doar pentru că Danemarca apare pe unele hărți medievale drept Dacia, iar regele danez Cristian I apare menționat drept rex Dacie. Este evident pentru orice cunoscător de istorie că danezii pur și simplu și-au fabricat o origine antică glorioasă, un lucru comun în epoca medievală unde diverse popoare se pretindeau descendenți ai troienilor, romanilor, sciților, sarmaților etc. De altfel oricine a citit o cronică sau documentele medievale știe că acestea conțin nenumărate invenții, confuzii și erori, astfel că informațiile nu se pot lua ad litteram (e.g. cronicarii bizantini foloseau adesea termeni arhaizanți, desemnând semințiile medievale cu nume antice - sciți pentru pecenegi, daci pentru vlahi, dar uneori și pentru maghiari sau pecenegi, geți pentru uzi sau cumani sau vlahi;5 iar în documentele cancelariei domnești din Muntenia, cei veniți de peste Dunăre, din Imperiul Otoman, se numeau toți sârbi, indiferent dacă erau sârbi sau bulgari.

Dacia daneză pe harta Carta marina et descriptio septemtrionalium terrarum (1539) 

Ca termenul de blac/blach se referă la români este un fapt dovedit de numeroși istorici și cărturari mai vechi și mai noi. Astfel,  într-o scrisoare din 1597, diplomatul francez Jacques Bongars menționa "valahii, care sunt numiți Blachi de către greci" (Walachi, qui Graecis Blachi), iar cărturarul sas Valentin Franck von Franckenstein (1643–1697) afirma cu subiect și predicat: "în germana săsească este Bloch, de unde s-a născut numele Blaccilor. Iar aceiaşi Valachi se cheamă pe sine Rumun, ceea ce înseamnă Roman (Saxonico-Germanice, Bloch, unde Blaccorum nomen ortum. Iidem Valachi, seipsos Rumun, id est Romanum, vocant)".6

Avem zeci de mențiuni de blachi în diverse zone ale Balcanilor cu mult înainte de Anonymus. Bizantinii îi menționează pe acești blachi în mai mult rânduri, amintind inclusiv de megale Blachia ((Μεγάλη Βλαχία) în regiunea Tesaliei,7 însă în niciun moment nu se indică că ar avea vreo descendență turcică, ci dimpotrivă, susțin că ar fi urmașii dacilor și besilor (Kekaumenos ) ori descendenţii coloniştilor romani din Italia (Ioan Kinnamos). Numele liderilor valahi au origini diverse, slavice, romanice și chiar și unele turcice, precum Asan sau Belgun (lucru absolut normal având în vedere legăturile dovedite între vlahi și cumanii de neam turcic).8 La începutul secolului al XIII-lea, termenii blac/blach/blas/blacorum sunt folosite de cronicarii apuseni pentru a desemna locuitorii de la sud de Dunăre în timpul Cruciadei a Patra. Potrivit istoricului Florin Curta, imaginea vlahilor din cronicile franceze derivă din povestirile despre ei care circulau la Constantinopol în secolului al XII-lea.9

Oare și blachii din Grecia și alte regiuni din Balcani erau tot bulaqi de neam turcic?

De unde au preluat maghiarii termenul de blach/blak

Istoricul László Makkai afirma că, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, cancelaria maghiară a împrumutat de la cronicarii francezi termenul Blac - cu variantele: blacus, blacci, blacorum, blak - dar termenul este înlocuit din 1247 cu varianta maghiară Oláh. Așadar, Blac(h)us nu se bazează pe o formă maghiară a acestui nume etnic, ci este o denumire din latina medievală.10

La rândul său, istoricul maghiaro-nipon Senga Toru a explicat că, având în vedere că scrierea latină în Ungaria a fost influențată de cancelaria papală, nu este surprinzător că sintagme precum "Bulgarii et Blachii" au fost modelate după termenii folosiți în actele papale. Mai mult, Senga Toru susține că sintagma "Cumanorum et Bulgarorum atque Blacorum" a fost preluată dintr-o scrisoare a împăratului latin Henric al Flandrei, care a fost trimisă regelui maghiar Andrei al II-lea în 1213. Istoricul a explicat pe larg și procesul de schimbarea a etnonimului blaci în olaci/olati, indicând că denumirea străină blaci (de influență apuseană) a fost maghiarizată în olaci/olati/olach în timpul regelui Béla al IV-lea.11

Mai trebuie remarcat că olahii (i.e. românii) sunt menționați chiar în același zone în care în urmă cu câteva decenii erau menționați blacii. Astfel, în 1223, într-un document regal privitor la Mănăstirea Cârța (Kerch) din regiunea Făgăraș apar menționați "Blaccis".12 Trei decenii mai târziu, în aceeași zonă, un document din 1252 menționează "terras Olacorum de Kyrch" (Cârțișoara, Făgăraș).13 Iar în 1322, un document informează că mănăstirii Cârța îi era aservit și satul "Kerch Olacorum".14

Așadar, nu este nevoie să inventăm o presupusă prezență bulaqă în Transilvania când explicația este atât de simplă și evidentă.

                                                           Note

1 "Au existat unele speculații conform cărora populația Blaks a lui Anonymus ar fi fost neamul turcic ce este menționat în sursele medievale ca purtând același nume și trăind la est de Carpați, dar această ipoteză nu rezistă analizei academice",  László Makkai (editor), History of Transylvania. La rândul său, István Vásáry afirmă că teza fundamentală privind bulaqii a lui L. Rasonyi este o tentativă eșuată care nu poate fi dovedită, iar orice argument istoric o contrazice. Potrivit istoricului maghiar, prin astfel de teorii, "naționalismul maghiar a încercat să minimalizeze prezența românească în istorie, în timp ce naționalismul românesc a încercat să-și aroge istoria maghiară și bulgară", István Vásáry, Cumans and Tatars: Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans, 1185–1365, p.29. De asemenea, teza a fost criticată și de istoricii români Victor Spinei și Virgil Ciocîltan. Victor Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridionalã în secolele XXIII. Români și turanici, p. 56-57 și Virgil Ciocîltan, Observations concernant les Roumains dans la chronique du Notaire Anonyme du roi Bela, p. 4.

2 Presupusa origine turcică a blakilor/blacilor din cronicile ungurești vechi a fost abordată, printre alții, de cercetătorii maghiari Láczay Ervin și László Rásonyi. Vezi: Láczay Ervin, A honfoglaláskori erdélyi blak, vagy bulák nép török eredete, p. 161-177 și László Rásonyi, Bulaqs and Oguzs in Medieval Transylvania

Pe lângă cronica lui Simion de Keza, un alt argument se referă la faptul că franciscanul flamand Willem van Rubroeck și alți călători și cartografi europeni menționează populația Blacs în estul îndepărtat la Europei, în zona Uralilor. Aceste surse scriau probabil de neamul caucazian numit lak, consemnat drept lac, illac și chiar blac de către unii cronicari. Willem van Rubroeck explica în lucrarea să că "Illac, este același cuvânt cu Blac, dar tătarii nu știu să pronunțe (litera) B". Rockhill William Woodville, Journey of William of Rubruck. Tot în secolul al XIII-lea, în Călătoriile lui Marco Polo se vorbește despre țara Lac, pe care clasicistul Ronald Latham a identificat-o cu Lezghia (în Caucaz), unde trăiește si neamul numit lak. De aceeași părere este și istoricul Gheorghe Brătianu. Ronald Latham , The Travels Of Marco Polo, p.332, 335; Gheorghe Brătianu, LAK: o interpretare greșită a unui capitol din Cartea lui Marco Polo.

3 Magyar Kálmán, A Bodrog-alsó-bűi nemzetségi központ régészeti kutatása (1979-1999)

4 Istoriografia medievală este plină de povești legendare, așadar nu putem să considerăm ceva ca fiind adevărat doar pentru că un cronicar a scris acel lucru. Dacia a devenit un nume alternativ pentru Danemarca, iar la originea confuziei se află istoricii normanzi ai secolului al XI-lea. Nu există niciun document care să indice o migrațiune din Dacia spre Danemarca, zero dovezi arheologice. La fel de bine putem spune că erau înrudite cele două popoare pentru că atât danezii, cât și dacii au litera "d" la începutul numelui. Vezi: Johnny Grandjean Gøgsig Jakobsen, Why Dacia? The background for a peculiar province name și Dan Ioan Mureșan, Rex Dacie' / 'regina Dacie'. A Connected History from the Baltic to the Black Sea at the Waning of the Middle Ages (part I), p. 15-87.

5 Vasile Mărculeț, Asupra identificării geţilor, dacilor şi Daciei din operele autorilor bizantini din secolele X-XV

6 Pentru Bongars vezi scrisoarea sa către Guielilimo Lenormantio Truniano, din 1597 în: Johann Georg von Schwandner, Johann Thomas von Trattner, Scriptores Rerum Hungaricarum Veteres Ac Genuini, p. 198; Pentru von Franckenstein: "Extra praedictas principales Transilvaniae Nationes, de quibus hactenus actum, vetustiores sunt Valachi, quos aliquando latinae Romanos, hungarice Ola denominatione ab Italia petita – Hungaris enim Italus, Olasz, Italia autem Olasz Orszag dicitur – nuncupamus: pure Germanice, Valachus est Walach, Saxonico-Germanice, Bloch, unde Blaccorum nomen ortum. Iidem Valachi, seipsos Rumun, id est Romanum, vocant", Valentin Franck von Franckenstein, Breviculus originum nationum et praecipue Saxonicae in Transylvania

7 Cronicarul bizantin Kekaumenos îl menționează și pe Verivoi valahul (Βεριβόου τοῦ Βλάχου), unul dintre liderii răscoalei vlahe din Tesalia, din 1066. Wassiliewski W., Jernstedt V., Cecaumeni Strategicon, p.5, 68

8 De remarcat că actele bizantine de cancelarie menţionează vlahi cu nume tipic româneşti (Radu, Peducel, Stan), ce sunt purtate de persoane aparţinând păturilor de jos ale populației vlahe, Stelian Brezeanu, Rom. Orient. în EM, p. 115-116, apud. Remus Mihai Feraru, Vlahii din Peninsula Balcanică în lumina izvoarelor literare bizantine

9 Florin Curta, Imaginea vlahilor la cronicarii Cruciadei a IV-a. Până unde răzbate ecoul discuţiilor intelectuale de la Constantinopol?  

10 László Makkai (editor), op.cit; Fekete Nagy Antonius, Makkai Ladislaus, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum, p. XLIV

11 Senga Toru, The_names for the Romanians in Gesta Hungarorum and what surrounds them, p. 16-21, p. 317-319, p. 330-331 apud Florin Curta, Un stăvilar depășit. 25 de ani de la lucrarea lui Gottfried Schramm, p. 21

12 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. 1. Band, 1191 bis 1342, Nummer 1 bis 582, doc. 38

13 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. 1. Band, 1191 bis 1342, Nummer 1 bis 582, doc. 86

14 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. 1. Band, 1191 bis 1342, Nummer 1 bis 582, doc. 388

Bibliografie

Brătianu Gheorghe, LAK: o interpretare greșită a unui capitol din Cartea lui Marco Polo

Ciocîltan Virgil, Observations concernant les Roumains dans la chronique du Notaire Anonyme du roi Bela

Curta Florin, Imaginea vlahilor la cronicarii Cruciadei a IV-a. Până unde răzbate ecoul discuţiilor intelectuale de la Constantinopol?

Curta Florin, Un stăvilar depășit. 25 de ani de la lucrarea lui Gottfried Schramm  

Ervin Láczay, A honfoglaláskori erdélyi blak, vagy bulák nép török eredete

Feraru Remus Mihai, Vlahii din Peninsula Balcanică în lumina izvoarelor literare bizantine

von Franckenstein Valentin Franck, Breviculus originum nationum et praecipue Saxonicae in Transylvania

Jakobsen Johnny Grandjean Gøgsig, Why Dacia? The background for a peculiar province name 

Kálmán Magyar , A Bodrog-alsó-bűi nemzetségi központ régészeti kutatása (1979-1999)

Wassiliewski W., Jernstedt V., Cecaumeni Strategicon 

Latham Ronald, The Travels Of Marco Polo

Makkai László (editor), History of Transylvania

Mărculeț Vasile, Asupra identificării geţilor, dacilor şi Daciei din operele autorilor bizantini din secolele X-XV

Mureșan Dan Ioan, Rex Dacie' / 'regina Dacie'. A Connected History from the Baltic to the Black Sea at the Waning of the Middle Ages (part I), p. 15-87. 

Fekete Nagy Antonius, Makkai Ladislaus, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum.

Rásonyi László, Bulaqs and Oguzs in Medieval Transylvania

Rockhill William Woodville (traducător), Journey of William of Rubruck

Senga Toru, The names_for the Romanians in Gesta Hungarorum and what surrounds them

Schwandner Johann Georg von, Trattner Johann Thomas von, Scriptores Rerum Hungaricarum Veteres Ac Genuini

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. 1. Band, 1191 bis 1342, Nummer 1 bis 582, doc. 38,doc. 86, doc. 388

Vásáry István, Cumans and Tatars: Oriental Military in the Pre-Ottoman Balkans, 1185–1365

Spinei Victor, Realități etnice și politice în Moldova meridionalã în secolele XXIII. Români și turanici