Din vechile cronici: De când sunt românii creștini?

Sfântul Andrei

Sfântul Apostol Andrei, care este prăznuit pe 30 noiembrie, a intrat în conștiința populară drept creștinătorul neamului românesc, însă lucrurile nu erau la fel de clare și pentru cronicarii români din urmă cu câteva secole. 

Cum vedeau cronicarii creștinarea românilor?

Primele informații despre activitatea de evanghelizare a Sfântului Andrei la nord de Dunăre, în Sciția, datează din primele secole după Hristos, în lucrările unor teologi creștini din Imperiul Roman, precum Ipolit din Roma (170-235), Origen din Alexandria (185-254) sau Eusebiu din Cezareea (265–340). Cel din urmă scria că: "Sfinții Apostoli ai Mântuitorului, precum și ucenicii lor, s-au împrăștiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiție, lui Toma i-au căzut sorții să meargă în Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia...".¹

Însă ideea creștinării românilor de către Sfântul Andrei este introdusă în cultura românească abia în ultimul sfert al secolului al XVII-lea, de către Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei (1624-1693), care scria în lucrarea "Viața și petrecerea sfinților" că apostolului i-ar fi revenit, printre altele, regiunea de la gurile Dunării, „ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”.²

Tema creștinării românilor este abordată și de alți cronicari români contemporani cu Dosoftei, care însă nu-l menționează pe Apostolul Andrei, ci leagă introducerea creștinismului la nord de Dunăre de cucerirea romană. 

Unul dintre primii cronicari care scrie despre acest subiect este cărturarul și aventurierul de origine sârbă Gheorghe Brancovici,³ fratele mitropolitului transilvănean Sava Brancovici, care a scris în limba română o cronică de istorie universală, cu date mai ales privind istoria slavilor, dar și cu știri succinte despre români, a căror origine latină o subliniază.

Lucrarea, redactată probabil între 1684 şi 1688 în Țara Românească, este cunoscută sub numele Cronica slovenilor Illiricului, Mysii cei din Sus si cei din Jos Mysii.⁴ 

Opera lui Brancovici este un amestec de adevăr istoric, legende și mituri biblice: slavii, care erau imaginați drept descendenții lui Iafet, al treilea fiu al lui Noe, locuiau în sud-estul Europei încă din Antichitate.⁵

În ceea ce privește istoria timpurie a românilor, Brancovici redă tradiția cărturărească a originii latine a românilor, care se regăsește și în scrierile contemporanilor săi, dar cronicarul sârb aduce și un element de noutate față de aceștia, asociind creștinarea românilor cu perioada cuceririi romane în vremea lui Traian.

"Dupre aceia, în zilele împăratului Traian, au venit de la Italia şi rumânii carii dupre oraşul Roma s-au numit rumâni; pentru că cei ce întâiu s-au aşezat în Roma le era numele rumâni. Şi s-au aşezat rumânii între slovenii cei dupre lângă Dunăre, luând pre sine şi botezul pravoslavnicesc⁶; aşa şi vulturul dupre sfântul botez cu sfânta cruce în gură luară, ca să le fie semnul ţării lor închipuind vulturul cel mare al Romii, pentru ca să se ştie că de la Roma au venit rumânii cu semnul împărăţiei".⁷

Pentru a înțelege inedita narațiune a lui Brancovici privind creștinarea românilor trebuie să analizăm o altă sursă contemporană, scrisă tot în Țara Românească, şi anume Letopisețul Cantacuzinesc, care de asemenea menționează așezarea "pravoslavnicilor creștini" la nord de Dunăre, în vremea împăratului Traian.⁸

"Insă dintâi izvodindu-se de rumânii carii s-au despărțit de la romani și au pribegit spre miiazănoapte, fiind lor căpetenie mare Traian și cu fiul său Siverie. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alții în Țara Ungurească, pre apa Oltului, și pre apa Morășului, și pre apa Tisei ajungând și până la Maramurăș".⁹ 

După cum se poate observa, cele două cronici prezintă o serie de similitudini, precum ideea că românii, deja creștini, s-au așezat la nord de Dunăre în timpul lui Traian,¹⁰ lucru deloc surpinzător având în vedere că ambele cronici se sprijină pe aceleași anale sârbești, letopisețe rusești, pe autori străini ca Cromer și Bonfini, pe aşa-numitul letopiseț brâncovenesc, cât și pe o cronică internă din Tara Românească, cunoscută drept "Cronica războaielor Țării Românești".¹¹

Astfel se explică și ideea confuză a coexistenței romanilor antici cu rumânii/românii, care se regăsește nu doar la Brancovici și la autorul Letopisețului Cantacuzinesc, ci și în cronograful călugărului muntean Mihai Moxa, scris cu o jumătate de veac mai devreme,  în cursul căreia cronicarul îi consideră pe români drept înşişi romanii, subînţelegând o continuitate neîntreruptă:

"Dupa aceea zidi Romil, cetate prea mare şi frumoasă. De la Adam până s-au făcut Rîmul, 4708 de ani. Şi cu glas de bucium ură: să asculte toată lumea de cetatea ce i se puse numele Rîm. Deci câti es de acolea, ei se chiamă rumâni"¹² 

Nu este deloc surpinzătoare nici ideea că românii erau creștini ortodocși dintotdeauna, prezintă în ambele cronici, în contextul rezistenței românilor în fața eforturilor de convertire la catolicism sau protestantism.

De remarcat că, în primul mileniu după Hristos, termenii ortodoxie și catolicitate nu reprezentau două confesiuni distincte, ci erau  elemente complementare ale credinței creștine, fiind folosite de toți creștinii - atât din Orient, cât și din Occident - pentru a exprima pur și simplu natura universală și puritatea credinței creștine. (vezi articolul: Curiozități din cronicile românești (I) Ortodoxie și catolicitate în zorii creștinismului)

Nu este clar dacă și cine de la cine s-a inspirat și nici care variantă a fost prima concepută: cea extinsă a lui Brancovici ori cea succintă din Letopisețul Cantacuzinesc. 

 

Concluzii

Trebuie subliniat că ceea ce regăsim în aceste cronici românești, scrise acum aproape patru secole, nu reprezintă neapărat adevărul istoric irefutabil privind creștinarea românilor, ci mai degrabă reflectă viziunea și interpretarea cronicarilor asupra trecutului, fiind puternic influențate de contextul cultural, politic și religios al perioadei în care au fost scrise.

Cronica lui Gheorghe Brancovici ori Letopisețul Cantacuzinesc ori opera lui Dosoftei, la fel ca multe alte cronici din epocă, reprezintă construcții narative care amestecă elemente de adevăr istoric cu legende, mituri și anacronisme. 

Aceste narațiuni trebuie înțelese în contextul epocii în care au fost create (secolele XVI-XVIII), când cărturarii din întreaga Europă încercau să construiască o identitate istorică prestigioasă pentru propriul popor.¹³

În cazul nostru, cronicarii îmbină teoria despre originea latină a românilor (o idee devenită deja fapt în epocă) cu tradiția creștină ortodoxă, în încercarea de a prezenta românii ca fiind "din start" creștini ortodocși, consolidând astfel legitimitatea religioasă și națională a românilor.

Prin urmare, aceste texte sunt mai valoroase ca surse pentru înțelegerea mentalității și preocupărilor intelectuale din perioada în care au fost scrise, decât ca dovezi pentru procesul istoric real al creștinării spațiului românesc, care a fost mult mai complex și s-a desfășurat treptat pe parcursul mai multor secole.¹⁴

La fel ca în majoritatea provinciilor latinofone din Europa, nici în Dacia nu cred că putem vorbi de creștinism pe scară largă înainte de sec. IV. Probabil că înainte de retragerea aureliană existau mici comunități creștine în unele orașe ale provinciei (Romula, Apulum, Potaissa), așa cum arată de artefactele paleocreștine descoperite, însă greu de crezut că marea majoritate a populației provinciei ar fi fost deja creștină înainte de edictul de la Milano.

NOTE

¹ Pacurariu 2006, p. 11-14; Agape 2013, p. 105-107

² „Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia şi Macedonia, Tesalia, şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”, scria Dosoftei, preluând informația de la autorii antici.  Pacurariu 2006, p. 11-14

³ Gheorghe Brancovici, care pretindea că ar fi descendentul dinastiei medievale sârbe Brancovici, este un personaj controversat, fiind implicat în conflictele dintre otomani și habsburgi, nutrind speranţa că într-o bună zi va deveni conducătorul sârbilor din Ungaria şi Ardeal, cât şi al celor din sudul Dunării. Istoricul literar Emil Turdeanu îl caracteriza astfel: un om politic "fals sau naiv, aventurier de mare anvergură sau sclavul unui vis măreţ", iar ca şi cărturar "un scriitor care a realizat tranziţia de la cronică la istorie". Ispas 1994, p. 427

⁴ Lucrarea s-a păstrat în cel puțin zece manuscrise, iar titlul este diferit în cazul unora dintre acestea. Brancovici  1987, p. 19

⁵ Printre altele, potrivit autorului, numele sârbilor vine de la Servius Tullius, unul dintre regii legendari ai Romei (578-535 î.Hr), iar locuitorii Panoniei antice și-a luat numele de la Banon/Panon, "întâiu stăpânitorul slovenilor dupre lângă Dunăre, din Panonia". Brancovici  1987, p. 38, 43

⁶ Adică creștini drept-credincioși. Ca urmare a influenței slavone asupra culturii românești din epoca medievală și modernă timpurie, termenul slavon "pravoslavie" (православие) ajunge să înlocuiască în mare măsură cuvântul drept-credincios/ortodoxie în textele românești vechi. Pentru mai multe detalii vezi articolul: Curiozități din cronicile românești (I) Ortodoxie și catolicitate în zorii creștinismului

⁷ Brancovici  1987, p. 38

⁸ Ideea descălecatului pravoslavnicilor creștini la nord de Dunăre este prezentă în chiar titlul Letopisețului cantacuzinesc. Începutul cronicii este şi lacunar în multe manuscrise, fiind omis un pasaj crucial care confirmă că acțiunea se referă la cucerirea romană.  Dintre cele 32 de manuscrise integrale în care s-a păstrat Letopisețul cantcuzinesc, aproape o treime (9) completează începutul cronicii cu informația ca românii s-au așezat la nord de Dunăre sub "Traian şi cu fiul său Siverie". Grecescu și Simionescu 1960, p. VI, 1

⁹ Grecescu și Simionescu 1960, p. 1

¹⁰ Ideea originii românilor numai din coloniștii romani aduși de Traian la nord de Dunăre circula intens în mediul cultural românesc al epocii moderne timpurii, regăsindu-se și la alți cărturari contemporani cu Brancovici și autorul Letopisețului Cantacuzinesc, precum Miron Costin, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino.

¹¹ Brancovici  1987, p. 21

¹² Hașdeu 1878, p. 39; Denize 2002, p. 134

¹³ În epoca modernă timpurie, activitatea de cosmetizare a istoriei a continuat să fie extrem de prolifică, umaniștii și cronicarii producând numeroase genealogii fictive și narațiuni istorice idealizate pentru a servi intereselor politice și identitare ale statelor și dinastiilor emergente. Astfel, conform miturilor fondatoare (origo gentis), orașul Reval (Estonia) ar fi fost întemeiat de către valahi (români); maghiarii descindeau din personajul biblic Magog, fiul lui Iafet; iar polonezii s-ar fi remarcat prin înfrângerea a doi dintre cei mai mari comandanți ai antichității: Alexandru Macedon și Iuliu Cezar. Pentru mai multe detalii vezi articolul: Legenda fondării orașului Reval (Estonia) de către valahi (români). O lecție despre importanța simțului critic în analiza istorică

¹⁴ Creștinismul s-a răspândit lent în Imperiul Roman, astfel că, la fel ca în majoritatea provinciilor latinofone, cred că nici în Dacia nu putem vorbi de creștinism pe scară largă înainte de retragerea aureliană. Pentru mai multe detalii vezi articolul: Vechimea creștinismului la nord de Dunăre - o comparație cu restul Imperiului Roman

 

Sfântul Apostol Andrei, reprezentat pe o icoană de tâmplă din c. 1694 (Sursa: cimec.ro)

Sfântul Apostol Andrei, reprezentat pe o icoană de lemn din Moldova, din c. 1770 (sursa: cimec.ro)

 

BIBLIOGRAFIE

Agape 2013. | Magdalena Agape, Sf. Apostol Andrei, Apostolul Românilor în revista Sfinții Ortodoxiei - modele de urmat, Nr. 1, p. 105-107

Brancovici  1987. | Gheorghe Brancovici (autor), Damaschin Mioc, Marieta Adam-Chiper, (editori), Cronica românească - ediție critică 

Denize 2002. | Eugen Denize , Italia și italienii în cultura română până la începutul secolului al XIX-lea

Grecescu și Simionescu 1960. | Grecescu, Constantin, Simionescu, Dan (editori), Istoria Țării Românești (1290 - 1690) - ediție critică

Ispas 1994. | Dan Ispas, Cronicarul Gheorghe Brancovici - un personaj controversat 

Hașdeu 1878. | Bogdan Petriceicu Hașdeu, Cuvente den bătrâni 

Pacurariu 2006. | Mircea Pacurariu, Sfinți daco-romani și români