Cronicari români despre ortodoxie și catolicitate înainte de Marea Schismă

Harta Europei în preajma Marii Schisme (Wikimedia)

Pentru noi, în epoca modernă, având avantajul analizării retrospective a evenimentelor istorice, considerăm că nu se poate vorbi de ortodoxie și catolicitate înaintea Marii Schisme din 1054, dar oare cum se vedea această chestiune prin ochii cronicarilor români din urmă cu o jumătate de mileniu?

Pentru a dezlega această enigmă este esențial să analizăm chestiunea din punctul de vedere al cronicarilor din trecut, care își construia narațiunile pe baza unor informații adesea incerte și fragmentare, obținute prin intermediari cu grade variabile de credibilitate.

Într-o primă parte vom trece în revistă percepția cronicarilor români despre creștinismul din primul mileniu după Hristos, pentru ca în partea a doua să abordăm modul în care creștinarea românilor este reflectată în propriile noastre opere istorice și cum apare tradiția creștinării românilor de către Sfântul Apostol Andrei.

 

Ortodox și catolic nu erau inițial termeni antagonici

În primul rând este absolut necesar să clarificăm o serie de confuzii terminologice. Atât ortodox, cât și catolic provin din limba greacă, însemnând "dreapta credință", respectiv "universalitate".1 În pofida confuziei cu Biserica Ortodoxă sau cea Catolică, termenii ortodoxie și catolicitate nu apar ca particularități regionale în urma sciziunii confesionale între Roma și Constantinopol, ci dimpotrivă, cele două noțiuni reprezintă elemente complementare ale credinței creștine, fiind folosite încă din zorii erei noastre pentru a exprima pur și simplu natura universală și puritatea credinței creștine.2

Ortodoxie și catolicitate erau aplicate încă de la început tuturor creștinilor care respectau principiile tradiționale ale doctrinei creștine, indiferent că erau sub jurisdicția episcopilor de la Răsărit sau de la Apus.

Biserica creștină de credință niceniană din primul mileniu după Hristos se proclama atât catolică (adică universală), cât și ortodoxă (adică drept credincioasă). Abia mult mai târziu cei doi termeni devin asociați cu părți diferite ale lumii creștine. 

 

Cum se vedea creștinismul timpuriu prin ochii cronicarilor români de acum patru-cinci secole?

Literatura veche românească, profund influențată de tradiția slavo-bizantină, a preluat în mod natural terminologia și conceptele acestei tradiții culturale; astfel că nu este surprinzător că în scrierile românești se vorbește despre ortodoxie ca expresie a continuității neîntrerupte de credință de la începuturile creștinismului și până în astăzi. 

Însă, în linie cu înrâurirea slavonă asupra culturii românești din epoca medievală și modernă timpurie, termenul slavon "pravoslavie" (православие)3 ajunge să înlocuiască în mare măsură cuvântul ortodoxie în textele românești vechi. Din aceleași motive, românii au preluat termenul "sobornicesc" care este traducerea slavă a cuvântului grecesc "katolikos" (i.e. catolicitate), folosit în formulele Crezului niceeano-constantinopolitan.4

De asemenea, trebuie precizat că termenii uzuali folosiți de cronicarii români când se refereau la confesiunea catolică erau: papism, credința papistașă, biserica râmlenească, latinie.

Ortodoxie/Pravoslavie și sobornicesc/catolicitate în literatura românească veche

Primele informații despre istoria bisericească universală le regăsim încă din secolul al XV-lea într-o lucrare scrisă în Maramureș sau în Moldova lui Ștefan cel Mare. Astfel, în partea de început a Cronicii moldo-ruse, într-un pasaj succint privind disputele religioase între Constantinopol și Roma în epoca lui Formos, papă în perioada 891-896, se menționează trecerea lui "Formos papa de la pravoslavie (православіа) la latinie".⁵

La rândul său, cronicarul moldovean Azarie, care scria în secolul al XVI-lea, include în Letopisețul său informații despre o serie de împărați bizantini, menționându-l și pe Constantin VI (780-797) "cu pravoslavnica sa mamă Irina", și notează despre domniile împăraților Mihail al III-lea (842-867) și Vasilie I Macedoneanul (867-886) că "pe vremea acestora s-a înnoit pravoslavia".⁶

Literatura românească din secolul al XVII-lea cuprinde mai multe informații despre istoria creștinismului în primul mileniu al erei noastre, fiind menționată și pravoslavia în mai multe rânduri.

Călugărul muntean Mihail Moxa, autorul celui mai vechi cronograf românesc, alcătuit în 1620 pe baza unor izvoare sud-slave și bizantine, scria în cronica sa că prelați adunați la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din anul 787, au sădit "sămânța de pravoslavie":

"Irina soața lui și fiiu-său Costantin, născur dentr-însa, lăsă-i împărîțiia; însa el era atunce tinerel, deci purta Irina cârma. Aceasta aduna de pretutindine săbor, al șaptelea săbor a toată lume, în Nicheiu 318 de părinți sfinți. Deci mărăcinii ceia ce dăriia sfintele icoane, den radacina-i zmulsera și noiră pământul țelenit și aruncară sămânța de pravoslavie și creștia mare întru inima a buni creștini".⁷

Tot despre Sinodul de la Niceea se vorbește și într-un hrisov, din anul 1632, prin care domnitorul Alexandru Iliaș scutește de dări pe preoții din Moldova, în următorul pasaj: "318 sfinți și purtători de Dumnezeu Părinți care au lămurit la Nicheia credința pravoslvavnică".⁸

Un alt izvor deosebit de important pentru subiectul nostru este Pravila cea Mare de la Târgovişte, publicată în 1652, în cadrul căreia găsim numeroase informații de istorie veche bisericească.

Astfel, în secțiunea privind primul Sinod local de la Ancira, care s-a desfășurat în anul 314, se arată că prelații adunați la "sfântul săbor făcură canoane 25 pentru întărirea pravoslaviei".⁹

În ceea ce privește Sinodului al Doilea Local de la Neocezareea (315) se menționează că "au făcut 14 canoane, să fie de întărirea bisericii si a pravoslavnicilor creștini".¹⁰

Cu prilejul amintirii Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381) se menționează "bisericile pravoslaviei".¹¹

În ceea ce privește Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) se amintește că prelații "deadera anathemei pre Evthie arhimandritul de la Țarigrad si pre Dioscor de la Alexandria, ca pe niște rai pravoslavnici,"¹² iar papa Leon I cel Mare este menționat ca "pravoslavnicului papei Leu".¹³

Conceptul apare și în Cronograful de tip Danovici, care a circulat intens în spațiul românesc începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Lucrarea are la bază cronograful lui Matheos Kigalas, cu adăugiri din cronograful lui Dorotheos de Monemvasia, din opera istorică Alexandria şi, posibil, şi din alte scrieri. Prototipul celor peste 50 de copii cunoscute până în acest moment este ms. 3517, păstrat la Biblioteca Academiei Române, datat din perioada 1661-1672. Acest manuscris mai cuprinde, după încheierea textului cronografului, o seamă de învățături ale împăratului Vasilie Macedoneanul (867-886), care este descris drept "întăritorul credințăi pravoslavnicilor creștini".

"O samă de învățături de întru carele au învăţat înţeleptul și creștinul împărat Vasilie Machidon, întru Hs. Dumndzău samodârjeţul Grecilor bunul și întăritorul credințăi pravoslavnicilor creștini, carele deate cuvinte ascunse de învăţătură preaiubit fiului său şi preaînţeleptului Leon împărat."¹⁴

La rândul său, Dosoftei, mitropolit al Moldovei (1671-1674 și1675-1686), menționează martiriul mucenicilor Codratu, Theodosie, Emmanuilu în vremea lui Diocletian, precizând că aceștia și-au mărturisit "pravoslaviia", adică dreapta credință. 

"martie 26: Svinţii mucenicu Codratu, Theodosie, Emmanuilu şi alalţu patrodzăcu la Anatolu. Aceştia era din ţara Anatoluluî, şi vădzând în tote dzâle pre creştinii umorâţ de ceia ce să-nchina la idoli, să vorovirâ andesine să strige mărturisindu pravoslaviia".¹⁵

Termenii catolic și sobornicesc sunt atestați mai rar în scrierile românești privitoare la creștinismul timpuriu. O serie de exemple în acest sens se regăsesc în Pravila cea Mare de la Târgovişte.

Astfel, la capitolul privind primul Sinod local de la Ancira (314) este menționată "săborniceasca și apostoleasca besearica",¹⁶ iar în fragmentul privitor la Sinodul local de la Cartagina, din anul 419, se menționează "catholiceștii besearici".¹⁷

 

Când a avut loc ruptura finală între creștinii din Răsărit și cei din Apus

Un alt subiect interesant este cel legat de momentul exact în care se produce sciziunea definitivă între Roma și Constantinopol. Pentru noi, în secolul al XXI-lea, evenimentul decisiv este Marea Schismă din 1054, dar în ochii cronicarilor români, separarea creștinilor din Răsărit de cei din Apus nu s-a produs la 1054, ci cu câteva secole mai devreme. 

Este remarcabil faptul că evenimentul pe care noi îl considerăm definitoriu - Schisma din 1054 - nici măcar nu este menționată în narațiunile lor. 

Astfel, într-un pasaj din Letopisețul lui Azarie se menționează că sciziunea între susținătorii papei de la Roma - denumiți râmlenii, și cei ai patriarhului de la Constantinopol - denumiți greci, s-a produs în cursul domniei împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741).

"Leu Conon, Iconoclastul, 24 de ani. Pe vremea acestuia, Râmlenii s-au lăpădat de Greci, şi s-a ţinut Râmul singur de sine până în ziua de astăzi".¹⁸

În Cronica moldo-ruse, schisma în epoca lui Formos, papă în perioada 891-896, fiind menționată trecerea lui "Formos papa de la pravoslavie (православіа) la latinie".¹⁹

Tot despre Schisma lui Formos scrie și călugărul muntean Mihail Moxa: "iar dupa moartia lu Leonte, el stâtu papa unul ce venise cu Carul den Șpania de-l chema Formos. Ace la scoase intaiu eresa latineasca si de atunce s-au lepadat Grecii de Rimleni".²⁰

Concluzii

Subiectul creștinismului timpuriu mai este abordat și în alte numeroase lucrări din epocă, însă cred că exemplele indicate până acum sunt suficiente pentru a contura o concluzie.

 

Cronicarii români din secolele XVI-XVII aveau o perspectivă ideologică profund diferită față de cea pe care o avem noi astăzi.  

 

Biserica ortodoxă nu era pentru ei o confesiune apărută în urma unei schisme, ci continuatoarea directă a Bisericii apostolice din primul mileniu după Hristos, în timp ce catolicii erau cei care s-au îndepărtat de la credința cea adevărată. 

 

Așa cum vom vedea în partea a doua, cronicarii români s-au străduit să demonstreze că românii au fost ortodocși dintotdeauna, întrucât această narațiune oferea o justificare pentru

rezistența românilor în fața eforturilor de convertire la catolicism.

NOTE

¹ Șesan 1961

² Noțiunile ortodoxie și catolicitate apar în chiar scrierile primilor teologi creștini, precum Ignatie Teoforul al Antiohiei (ante 140), Hegesippus(100-199), Tertulian  (155-240), Ipolit de Roma (170–235), Atanasiu din Alexandria (295-373), Sf. Augustin de Hippo (354–430), Papa Grigorie cel Mare (590-640). Totodată, cei doi termeni apare și în actele primelor sinoduri ecumenice pentru a descrie credința cea pură în divinitatea lui Hristos, în contrast cu învățăturile eretice. Pentru mai multe detalii vezi articolul: Ortodoxie și catolicism înainte de Marea Schismă, în primul mileniu al erei creștine

³ Braniste 2001, p.331; Bugheşiu, Goryaev 2016, p. 228-229

⁴ Ghişa 2004, p. 169-173

⁵ Bogdan 1891, p. 185, p. 235; Panaitescu și Bogdan 1959, p. 152-161

⁶ Bogdan 1909, p.127, 139

⁷ Hașdeu 1878, p. 40

⁸ DRH, 1974, p. 191

⁹ Rădulescu 1962, p. 404

¹⁰ idem, p. 411

¹¹ idem, p. 434

¹² idem, p. 360

¹³ idem, p. 447

¹⁴ Ștefănescu 1938, p.19; Comşa 1939, p. 271-272; Dragomir 2018, p. 22-23

¹⁵ Hașdeu 1878, p. 40; Sfântul mucenic Codratu (gr: Κοδρατος; lat: Quadratus, Codratus, Kodratus, Chuadratus) a fost un episcop în Anatolia și liderul unui grup de 43 de martiri, printre ei Theodosios și Manuel (Emmanuel în Martyrologium Romanum). Toți au fost executați în jurul anului 304 în persecuțiile din timpul împăratului Dioclețian (284-305). Den hellige Kodratos av Anatolia og 42 ledsagere

¹⁶ Rădulescu 1962, p. 404

¹⁷ idem, p. 461

¹⁸  Bogdan 1909, p. 129

¹⁹ Bogdan 1891, p. 185, p. 235; Panaitescu și Bogdan 1959, p. 152-161

²⁰ Hașdeu 1878, p. 40

BIBLIOGRAFIE

Bogdan 1909. | Ioan Bogdan, Letopisețul lui Azarie

Bogdan 1891. | Ioan Bogdan, Vechile cronice moldovenesci pana la Urechia

Braniste 2001. | Ene si Ecaterina Braniste, Dictionar enciclopedic de cunostinte religioase

Bugheşiu, Goryaev 2016. | Alina Bugheşiu, Sergey Goryaev, Observații asupra corespondențelor lexicale dintre româna bisericească și rusa modernă

Damaschin si Adam-Chiper 1988. | Damaschin Mioc, Marieta Adam-Chiper, (editori), Cronica românească - ediție critica 

Comşa 1939. | Nicolae Comşa, Contribuție la studiul cronografelor în literatura românească

Denize 2002. | Eugen Denize , Italia și italienii în cultura română până la începutul secolului al XIX-lea

Dragomir 2018. | Mioara Dragomir, Cartea Hronograf den începutul lumii (Ms. 3517). Studiu lexicologic

DRH 1974. | Documenta Romaniae Historica: DRH, Moldova (1632-1633), seria A

Hașdeu 1878. | Bogdan Petriceicu Hașdeu, Cuvente den bătrâni

Hașdeu 1890. | Hașdeu Bogdan Petriceicu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. II

Gherman 2022. | Alin-Mihai Gherman, Pravila aleasă. Eustratie logofătul

Grecescu și Simionescu 1960. | Grecescu, Constantin, Simionescu, Dan (editori), Istoria Țării Românești (1290 - 1690) - ediție critică

Ghişa 2004. | Ciprian Ghişa, Consideraţii privind denominaţia greco-catolicilor din Transilvania în sec. XVIII-XIX, în Centru şi periferie, coord. Corneliu Gaiu, Horaţiu Bodale,

Legenda lui Roman și Vlahata și începutul cronicii moldo-ruse (sec. XVI)

Panaitescu si Bogdan 1959. | P.P Panaitescu, Ioan Bogdan,  Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan

Rădulescu 1962. | Andrei Rădulescu (editor), Îndreptarea Legii. Pravila cea Mare 1652

Șesan 1961. | Milan Șesan, Despre Ortodoxie și catolicitate, în Ortodoxia, an. XIII, 1961, nr. 2, p. 155-167 

Ștefănescu 1938. | Iulian Ștefănescu, Cronografele românești: tipul Danovici

Thurston 1907-12. | Herbert Thurston, The Catholic Encyclopedia, Volumul XI (editia 1907-12)