Știați că Imperiul Roman a continuat să stăpânească o salbă de cetăți în sudul Daciei și după parțiala retragere aureliană?

Rezumat

A fost oare retragerea aureliană sfârșitul definitiv și irevocabil al prezenței și influenței romane la nord de Dunăre? 

Răspunsul poate părea unul extrem de simplu și de netăgăduit, doar că în istorie nimic nu este simplu și evident, iar interpretările superficiale, ce ignoră contextul și multitudinea de factori ce influențează evenimentele istorice, generează inevitabil concluzii eronate.

Așadar, să încercăm să dăm un răspuns ceva mai complex la această întrebare cu ramificații profunde în ceea ce privește etnogeneza românilor. 

Într-adevăr, anii 271-274 d. Hr. reprezintă pentru o mare parte a Daciei finalul epocii imperiale, însă nu și pentru partea meridională a fostei provincii, riverană Dunării, unde prezența efectivă a Imperiului Roman,1 atât militară, cât și civilă, se încheie definitiv spre finalul sec. VI, la 300 de ani după retragerea aureliană.

Dominația imperială în epoca romană târzie/paleo-bizantină, deși restrânsă la partea de miazăzi a Daciei, a asigurat legătura între romanitatea de pe ambele maluri ale fluviului, pentru că, așa cum observa lingvistul german Georg Renatus Solta, "Dunărea nu a fost niciodată o frontieră de netrecut (...) mai degrabă a fost axa acestei regiuni".2

Așadar, contrar interpretărilor tendențioase care postulează presupusa izolare a romanității nord-dunărene, prezența imperială în Dacia meridională demonstrează că populația din fosta provincie a rămas conectată la lumea romană până spre finalul sec. VI, fiind părtașă la transformările culturale și lingvistice din perioada romană târzie. 

Totodată, la fel ca în alte zone, teritoriul imperial din stânga Dunării a reprezentat un spațiu de interacțiune între soldații romani, civilii romani și diverse alte grupuri, favorizând amestecul cultural și dezvoltarea unor forme de cultură hibridă, deoarece, așa cum remarca cercetătoarea germană Barbara Hausmair, "zonele de frontieră tind să devină laboratoare pentru integrare, aculturație și hibridizare"3. Pentru că, în pofida mitului "barbarilor însetați de sânge", dovezile din întreaga lume romană sugerează existența unor relații complexe, uneori belicoase, uneori pașnice între romani și populațiile "barbare".

Înjumătățirea "mileniului de tăcere" al românilor

Un argument fundamental al teoriei migraționiste este acela că, dacă ar fi rămas vreo populație romanică în Dacia, acesta ar fi fost cu siguranță menționată de cronicarii romani, însă, la fel ca în bancul cu Radio Erevan, se pornește de la ipoteze superficiale: 

• Așa este că întreaga Dacie a fost abandonată? Nu, sudul fostei provincii a rămas în cadrul Imperiului;
• Așa este că nu există mențiuni și dovezi arheologice despre o populație romanică la nord de Dunăre după 275? Așa cum vom vedea în rândurile următoare, prezența imperială post-aureliană de-a lungul fluviului este atestată în mod cert de izvoarele scrise și este vizibilă în plan arheologic.4 

Așadar, nu se mai poate vorbi despre un "mileniu de tăcere" (271-1200) al românilor, ci de maxim șase veacuri, comparabil cu perioada în care albanezii sun absenți din istorie. Iar dacă albanezii au fost descoperiți abia în sec. XI - deși locuiau în oicumena bizantină - oare cât de mult erau preocupați învățații vremii de zonele păduroase și periferice de la nord de Dunăre?

Și, apropo de "absența atestărilor", nu pot să nu remarc o ironie: exact cei care invocă absența mențiunilor despre o populație romanică la nord de Dunăre, "uită" că nici ipotetica migrație din Balcani nu este amintită de izvoarele medievale, iar cercetările arheologice nu au identificat dovezi care să susțină o mișcare demografică semnificativă în această direcție.

Stadiul actual al cercetărilor lasă loc de numeroase necunoscute privind reconstituirea evoluției populației romanice nord-dunărene, astfel prezența romană transdanubiană între retragerea aureliană și prăbușirea limesului danubian în epoca lui Mauriciu - un capitol istoric aproape ignorat - ar putea oferi informații prețioase pentru descifrarea etnogenezei românilor.

Retragerea aureliană - abandon definitiv sau o repliere tactică de moment?

De-a lungul timpului, interpretările privind acest moment istoric au fost extrem de diverse, pornind de la ideea unui abandon permanent și până la ipoteza unui replieri pur tactice ce se dorea să fie temporară. Deși retragerea este uneori portretizată drept o decizie irevocabilă a Imperiului Roman de a renunța în totalitate la spațiul nord-dunărean, unii istoricii moderni contestă tocmai această interpretare, văzând retragerea mai degrabă ca pe o măsură temporară.

Numeroase dovezi istorice susțin această interpretare, printre care fortificarea sudului Daciei în perioada sec. IV-VI.

Mai mult, memoria Daciei ca provincie romană a persistat în conștiința scriitorilor romani din secolul al IV-lea, iar mai mulți împărați precum Constantius Chlorus, Constantin cel Mare, Iulian, Valens sau Iustinian au explorat ideea recuceririi teritoriului, parțial din dorința de a-l egala sau chiar depăși pe marele Traian5. 

Dar primul împărat despre care se crede că ar fi nutrit speranțe să recupereze Dacia ar fi fost chiar cel care a pierdut-o: Aurelian. Istoricul britanic Pat Southern, afirma că: "dacă Aurelian ar fi supraviețuit dincolo de anul 275 poate s-ar fi reîntors în Dacia. Posibil să fi considerat [retragerea] ca pe o măsură pe termen scurt, adecvată până la cucerirea definitivă a Orientului și securizarea frontierei persane".6 Southern se arată sceptic și în ceea ce privește exodul populației Daciei romane, susținând că mulți oameni ar fi ales să rămână la casele lor, chiar dacă "intențiile politice și propaganda au reprezentat evacuarea ca fiind una totală".7

Simbolul cuceririi Daciei a persistat în conștiința elitelor romane chiar până în sec. VI, când cronicarul Ioan Lydianul susținea că Iustinian I ar fi dorit să recupereze fostele teritorii romane de peste Dunăre ca parte a eforturilor sale de imitare a împăratului Traian.8

Sunt extrem de interesante și observațiile istoricului grec Evangelos Chrysos, care afirma că retragerea trebuie văzută mai degrabă ca o măsură tactică de apărare, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, "nu a fost vorba de o renunțare oficială a guvernului imperial la teritoriul său de dincolo de Dunăre".9

Un episod elocvent care ilustrează pretențiile romane asupra teritoriilor din stânga fluviului este incursiunea generalului Priscus la finalul secolului al VI-lea, care, traversând la nord de Dunăre, susținea că "ținutul este teritoriu roman".10  Această atitudine sugerează că, din perspectiva Imperiului, teritoriul de la nord de Dunăre rămăsese în continuare parte integrantă a patrimoniului roman.

Dacia romană de la nord de Dunăre după retragerea aureliană 

Imperiul Roman a menținut o serie de puncte fortificate la nord de Dunăre în perimetrul fostei provincii Dacia, cele mai importante fiind: Banatska Palanka (posibil Translaederata ); Orşova (Dierna); Insula Ada-Kaleh (Ducepratum); Insula Banului (Transdiana); Turnu Severin (Drobeta-Theodora); Izvoarele; Celei-Corabia (Sucidava).11 De asemenea, în județele Caraș-Severin și Mehedinți au fost identificate câteva fortificații romane târzii aflate la o distanță apreciabilă de fluviu - Vršac; Jupa (Tibiscum); Mehadia (Praetorium); Puţinei.12 

Prezența romană la nord de Dunăre nu era exclusiv militară. În jurul fortificațiilor s-au dezvoltat și așezări civile și s-au descoperit numeroase obiecte datând din perioada romană târzie (ceramică, monede, unelte), cât și urme ale activității meșteșugărești local - aspecte ce sugerează că zona nu era un simplu cap de pod. Astfel, la Drobeta au fost descoperite ateliere meșteșugărești.13

Apogeul expansiunii romane post-aureliene în Dacia s-a consemnat în vremea împăratului Constantin cel Mare, care a extins semnificativ stăpânirea romană la nord de Dunăre, construind un pod impresionat, lung de 2347 de metri, între Sucidava (Celei-Corabia, România) și Oescus (Ghighen, Bulgaria).14 Propaganda imperială îl înfățișa pe Constantin drept un demn urmaș al lui Traian, ca pe un restitutor Daciae, chiar dacă campaniile sale nu au avut nici pe departe amploarea și rezultatele celor obținute de Optimus princeps în al său război cu Decebal.

Activitatea imperială la nord de Dunăre a continuat și în perioada urmașilor lui Constantin cel Mare, în timpul căror ar fi fost ridicat și Valul lui Novac de Nord - o construcție defensivă care pornea de la Drobeta, străbătea Oltenia și Muntenia, și ajungea până la Pietroasele.15

Zona limesului danubian intră însă în declin după dezastrul de la Adrianopole din 378, astfel că fortificațiile situate mai departe de Dunăre sunt abandonate sau distruse, însă cele aflate pe malul fluviului rezistă până spre mijlocul sec. IV, când tăvălugul hunic distruge numeroase fortificații romane de pe ambele maluri al fluviului.  

Însă la sfârșitul sec. V - începutul sec. VI, Imperiul Roman de Răsărit revine lent pe linia Dunării, fiind refăcute și unele dintre fortărețele transdanubiene abandonate sau distruse, îndeosebi în regiunea Banat, Mehedinți.16

Aceste capete de pod au jucat un rol crucial în strategia defensivă romană la Dunărea de Jos, permițând Imperiului să își mențină o prezență militară și comercială în nordul fluviului, să monitorizeze mișcările populațiilor migratoare și serveau drept baze de atac pentru ofensivele romane punitive împotriva barbarilor de la nord de fluviu. 

Prezenta romană la nord de Dunăre este atestată în numeroase surse documentare, de la Sextus Aurelius Victor și Procopius17 la Notitia Dignitatum18 sau Novella XI19 a împăratului Iustinian I, în care se amintește că "amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum cu cetăţi de ale noastre şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Litterata care se găsesc dincolo de Dunăre au fost supuse din nou stăpânirii noastre". De asemenea, zeci de inscripții latine și grecești, cât și alte descoperiri arheologice demonstrează că autoritatea Imperiului s-a menținut în părțile sudice ale fostei provincii Dacia.20

Sursele literare, inscripțiile, descoperirile arheologice și numismatice nu lasă nici o îndoială asupra faptului că autoritatea Imperiului s-a făcut simțită în părțile meridionale ale fostei provincii, care din punct de vedere administrativ erau subordonate Daciei Ripensis și Moesiei Prima. În cetățile nord-dunărene au staționat, în diverse momente, subunități ale legiunilor a VII-a Claudia; a XIII-a Gemina; a V-a Macedonica; a IIII-a Flavia, cât și unități auxiliare precum Dalmatae Variniae; cuneus equitum Dalmatarum Divitensium; auxilium primorum Daciscorum; Cuneus equitum stablesianorum; Equites sagittarii sub cura Italici praepositi.21

Răspândirea creștinismului în Dacia romană post-aureliană

Prezența romană post-aureliană mai este remarcabilă si dintr-o alta perspectiva: răspândirea creștinismului.

Primele dovezi de creștinism la nord de Dunăre datează din sec. II-III, însă, la fel ca în alte provincii europene din Imperiului Roman, răspândirea noii religii a fost lentă, astfel că nu putem vorbi de creștinism pe scară largă înainte de retragerea aureliană. 

Însă situația se schimbă în sec. IV-VI, odată cu revenirea Imperiului Roman în sudul fostei provincii. Primele biserici paleocreștine din stânga fluviului au fost descoperite în teritoriul controlat de Imperiu, mai exact la Sucidava(jud. Olt)22 și la Izvoarele(jud. Mehedinți),23 iar existența corpului preoțesc este certă la Sucidava, unde este atestat numele preotului Lukonochos24, însă asemenea prelați probabil slujeau și la Litterata (Lederata), Recidua (Recidiva) și în alte fortărețe restaurate de Iustinian I la nord de Dunăre.25 

Desigur, trebuie să ne punem o întrebare fundamentală: oare cât a fost de profundă creștinarea populației romanice nord-dunărene? 

Având în vedere caracterul periferic al zonei, contactul cu populațiile migratoare și distanța mare față de principalele centre ecleziastice, probabil că adoptarea noii religii s-a realizat lent, astfel că au fost necesare multe veacuri pentru eliminarea credințelor tradiționale și pentru acceptarea deplină a creștinismului de către populația locală. De altfel, chiar și în spații mai apropiate de centrul Imperiului Roman/Bizantin există exemple de creștinare târzie - laconienii, izolați în peninsula aridă stâncoasă Mani din Grecia, s-au convertit la creștinism abia în timpul domniei lui Vasile I Macedoneanul (867-886).26

Supraviețuirea creștinismului a presupus adaptarea și îmbrățișarea unor forme diverse, astfel că o cercetare comparativă cu alte zone ne-ar putea ajuta să înțelegem cum a supraviețuit creștinismul în alte regiuni izolate, cu lăcașuri de cult improvizate, cu preoți iliterați ori chiar fără cler.

Reconstituirea evoluției creștinismului românesc, pornind de la stadiul său embrionar și până la creștinarea completă, cândva în primul mileniu al erei noastre, rămâne un subiect complex, marcat de absența surselor directe.

Sfârșitul definitiv al stăpânirii romane în Dacia...la 300 de ani după retragerea aureliană

Din păcate, războaiele purtate în timpul domniei lui Iustinian au epuizat la maxim resursele militare imperiale, astfel că, spre finalul sec. VI, sub presiunea slavilor și avarilor, limesul dunărean este în mare parte distrus.

Cronologia prăbușirii sistemului defensiv roman poate fi reconstituită prin coroborarea surselor scrise cu dovezile numismatice

Pierderea Sirmiumului în 582, în cursul domniei lui Mauriciu, ultimul împărat din dinastia iustiniană, a reprezentat un moment de cotitură; avarii și slavii pătrunzând adânc în Peninsula Balcanică, până în Peloponez. 

Din cele 40 de așezări urbane de pe malul drept al Dunării, foarte puține au supraviețuit raidurilor slavo-avare din ultimele două decenii ale sec. VI. Circulația monetară în centrele episcopale de la Abritus, Ratiaria, Oescus și Marcianopolis încetează după invazia avară din anul 586, iar cronicarul Theophylactes Symmocata menționează că Aquae, Bononia, Ratiaria și alte orașe de la sud de Dunăre au fost distruse de avari în anul menționat anterior.27 

O situație similară s-a înregistrat și la nord de Dunăre, deși unele fortărețe din zona Porților de Fier (precum Slatinska Reka, Prahovo și posibil Drobeta) au fost refăcute între 587-592, raidurile avare din 593-598 au dus la distrugerea definitivă a sistemului defensiv din această regiune.28 În aceeași perioadă este distrus și capul de pod de la Sucidava, ultima monedă descoperită în orașul din Oltenia datând din anii 596-597.29

Populația romanică nord-dunăreană după prăbușirea definitivă a limesului danubian

Destinul populației romanice de la nord de Dunăre după sec. VI reprezintă una dintre cele mai controversate și enigmatice perioade ale istoriei noastre timpurii. Contextul geopolitic extrem de complex, caracterizat de prăbușirea administrației romane în toată regiunea balcanică, valurile de popoare migratoare, ridică o serie de întrebări fundamentale despre supraviețuirea și continuitatea comunităților romanice în sud-estul Europei

În lipsa unor dovezi concludente, ipotezele privind soarta populației romanice rămân deschise interpretărilor istorice.

Oare populația romanică avea vreun interes să abandoneze siguranța oferită de Carpați pentru a aventura într-un exod către zonele sud-dunărene pustiite și la fel de amenințate de avari și slavi?

Oare o administrație romană în colaps, incapabilă să oprească invaziile slave și avare, ar fi putut organiza exodul populației de la nord de Dunăre?

Concluzii

Retragerea aureliană nu a reprezentat sfârșitul definitiv al prezenței romane la nord de Dunăre, ci mai degrabă începutul unei noi etape, marcată de o prezență militară și civilă mai restrânsă teritorial, dar care s-a menținut până spre sfârșitul secolului VI. 

Timp de aproape trei veacuri, Imperiul a controlat o fâșie de teritoriu în sudul fostei provincii Dacia, organizată în jurul unor centre fortificate precum Drobeta, Dierna sau Sucidava, care au servit atât ca puncte strategice militare, cât și ca focare de răspândire a culturii romane. 

Această prezență romană post-aureliană a asigurat continuitatea legăturilor între romanitatea nord și sud-dunăreană, invalidând teoria unei rupturi totale între cele două spații. 

Mai mult, persistența controlului roman în zona meridională a fostei provincii sugerează că retragerea aureliană a fost mai degrabă o măsură tactică temporară decât o decizie strategică definitivă de abandonare a teritoriului transdanubian. 

Abia prăbușirea sistemului defensiv roman sub presiunea avaro-slavă de la sfârșitul secolului VI marchează sfârșitul efectiv al stăpânirii imperiale la nord de Dunăre, într-un context mai larg de dezintegrare a autorității romane în întreaga regiune balcanică.

Limesul transdanubian în sec. IV-VI (FOTO: Anuala.ro/Adrian Rădulescu)

Note

 ¹ Suprafața zonei controlate de Imperiul Roman la nord de Dunăre a variat semnificativ de-a lungul celor trei secole, întinzându-se în anumite momente până la o distanță apreciabilă de fluviu, iar alteori limitându-se la câteva fortificații în imediata apropiere a fluviului. Sucidava și Drobeta au fost cele mai importante fortărețe romane de pe malul nordic al fluviului. Pe lângă populația romanică (militari și familiile soldaților, negustori, meșteșugari, fermieri etc) din zona controlată efectiv de către trupele imperiale, capetele de pod au servit drept focare de răspândire a culturii romane în spațiul fostei Dacii.

² Numeroși oameni de știință, atât români, cât și străini, susțin că poporul român s-a format pe ambele maluri ale Dunării; fluviul fiind o punte de legătură, nu un obstacol. Georg Renatus Solta, Einführung in die Balkanlinguistik mit besonderer Berücksichtigung des Substrats und des Balkanlateinischen, p. 69: "Creștinismul, care a fost răspândit de numeroasele episcopii de pe malul drept al Dunării, a jucat un rol important. Așadar, nu este vorba despre negarea unei puternice latinități sud-dunărene: aceasta a fost cu siguranță destul de puternică și a durat 600 de ani. Ea a întărit romanitatea nord-dunăreană". Un alt lingvist german, Rudolf Windisch, în Studii de lingvistică şi filologie românească, p. 65, este la rândul său de părere că limba română s-a format în nordul, dar şi în sudul Dunării. Totodată, academicianul maghiar Laszlo Makkai afirma într-un interviu realizat de János Pótó că "teritoriul de formare a poporului român cuprinde partea sudică a Carpaţilor Meridionali, așadar zona nordică a ţinutului muntenesc al României de azi, Munţii Banatului, respectiv ţinutul muntos de la graniţa Serbiei şi Bulgariei de azi". 

³ Barbara Hausmair, Some remarks on society and settlement dynamics in the early medieval Alpine foothills of north-western Noricum, p. 90

⁴ Izvoare istorice, de la cronicarii Sextus Aurelius Victor și Procopius până la documentele administrative, precum Notitia Dignitatum sau Novella XI a împăratului Iustinian, cât și numeroase dovezi epigrafice și arheologice, confirmă controlul roman asupra unor zone pe malul stâng al Dunării. 

⁵ Jakub Hendzel, The reconquest of Dacia by Constantine the Great, p. 4-7

⁶ Pat Southern, The Roman Empire from Severus to Constantine, p. 372

⁷ idem, p. 177-178

⁸ Anastasius C. Bandy, Ioannes Lydus On Powers or The Magistracies of the Roman State, p. 127

⁹ Evangelos Chrysos, Gothia Romana. Zur Rechtslage des Foederatenlandes der Westgoten im 4. Jahrhundert, p. 59

¹⁰ Theophylact  Simocatta,  History  VII.,  p. 188  

¹¹  Sistemul defensiv roman nord-dunărean cuprindea, între sfârșitul sec. III - prima jumătate sec. V, următoarele locuri (de la vest spre est): Kovin (nume antic: Constantia - Contra Margum); Insula Sapaja (posibil Lederata-Litterata); Banatska Palanka (posibil Translaederata ); Moldova Veche; Gornea; Sviniţa; Dubova; Orşova (Dierna); Insula Ada-Kaleh (Ducepratum); Insula Banului (Transdiana); Turnu Severin (Drobeta); Hinova; Tismana-Batoţi; Izvorul Frumos; Ostrovul Mare; Izvoarele; Desa; Bistreţ; Celei-Corabia (Sucidava). Pentru ultima fază a stăpânirii romane, sfârşitul sec. al V-lea - sec. al VI-lea, s-au identificat următoarele fortificații: Insula Sapaja; Banatska Palanka; Insula Ada-Kaleh (Ducepratum); Insula Banului (Transdiana); Turnu Severin (probabil redenumită Theodora); Ostrovul Mare; Celei-Corabia (Sucidava, denumită Sykibida). În plus față de acestea, Procopius din Caesareea mai menționează pe malul stâng al Dunării cetățile Zernes (probabil Dierna), Recidiva (locație necunoscută); Daphne și Turris (identificată cu Turnu Măgurele, Tyras sau recent cu Barboși). Subiectul este pe larg abordat de către Băjenaru 2010; Benea 2016; Bondoc 2009; Curta 2001; Hasan 2004; Gandila 2018; Gazdac 2010; Mărculeț 2017; Pătroi 2020, 2024;  Tudor 1960; Zahariade 2014-2015

¹² Bondoc 2009, p. 43-45, 57-58

¹³ idem

¹⁴ Opriș, Ioan Carol; Speriatu, Vicentiu S.; Călina, Vlad-Nicolae, Pons per Danuvium ductus. Date noi despre podul lui Constantin cel Mare dintre Oescus și Sucidava)

¹⁵ Dorel Bondoc, op. cit., p. 155-166; Pătroi 2020

¹⁶ idem, p. 179-182

¹⁷ idem, p. 227-240

¹⁸ Notitia dignitatum, pars Orientis, Zahariade 2014-2015

¹⁹ Novela XI indica faptul Arhiepiscopia Iustiniana Prima își întindea jurisdicția și asupra teritoriilor din nordul Dunării. S. P. Scott, The Civil Law, Novella XI; Maier, Ingo, Nov. XI -De privilegiis archiepiscopi Primae Iustinianae (AD535)

20 Dorel Bondoc, op. cit., p. 237-240

21 idem, p. 115-130, 237-240; The roman Danube limes. A Guide, Part IX. Romania

22 Nica Marin, Tătulea Corneliu Mărgărit, Toropu Octavian, Tudor Dumitru, Şantierul arheologic de la Sucidava-Corabia; Dumitru Tudor, Sucidava; Marc Frincu, Ioana Giurginca, Astronomical Alignments of Paleo-Christian Basilicas in Romania

23 Ion Stîngă, Situl arheologic de la Izvoarele-Km fluvial 860,5

24 Inscripția figurează pe o amforă romano-bizantină de sec. VI, descoperită la câțiva metri în afara absidei bazilici de la Sucidava. Lukonochos, fiul lui Lukatios, este cel mai vechi nume de preot cunoscut până acum în spațiul nord-dunărean. Dumitru Tudor, op cit, p. 136

25 Nelu Zugravu, Geneza creștinismului popular al românilor, p. 420

26 Pierre Chuvin, A Chronicle of the Last Pagans, p. 148. De asemenea, o serie de intelectuali romani din prima jumătate a sec. VI, precum cronicarii Zosimus și Ioannes Lydus ori prefectul pretoriului Focas erau păgâni. Anthony Kaldellis, The Making of Hagia Sophia and the Last Pagans of New Rome, p. 347

27 Liliana Simeonova, Border Control and Shipping on the Lower Danube in Late Antiquity and in the 9th and 10th Centuries, p.158

28 Alexandru Madgearu, The End of the Lower Danubian Limes: A Violent or a Peaceful Process?, p. 151-154

29 Dorel Bondoc, op. cit., p. 183-204

Bibliografie

Benea 2016. Doina Benea, Istoria Banatului - Antichitatea, ed. II

Bajenaru 2010. Constantin Bajenaru, Minor Fortifications in the Balkan-Danubian Area from Diocletian to Justinian

Anastasius C. Bandy, Ioannes Lydus On Powers or The Magistracies of the Roman State

Bondoc 2009. Dorel Bondoc, The Roman Rule to the North of the Lower Danube

Dorel Bondoc, Repertoriul fortificațiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca romană târzie

Peter Brown, The Rise of Western Christendom: Triumph and Diversity, A.D. 200-1000

Evangelos Chrysos, Gothia Romana. Zur Rechtslage des Foederatenlandes der Westgoten im 4. Jahrhundert

Chuvin, Pierre, A Chronicle of the Last Pagans

Eugen Cizek, Istoria Romei

Curta 2001. Florin Curta, The Making of the Slavs: History and Archaeology of the Lower Danube Region, c.500–700

Jakub Hendzel, The reconquest of Dacia by Constantine the Great

Gazdac 2010. Cristian Gazdac, Monetary circulation in Dacia and the provinces from the Middle and Lower Danube from Trajan to Constantine I (AD 106-337)

Hasan 2004. Mihai-Florin Hasan, Geopolitică medievală timpurie. Limesul romano-bizantin din Dobrogea şi capetele de pod din Câmpia Română şi Banat (secolele V-VII)

Opriș, Ioan Carol; Speriatu, Vicentiu S.; Călina, Vlad-Nicolae, Pons per Danuvium ductus. Date noi despre podul lui Constantin cel Mare dintre Oescus și Sucidava)

Anthony Kaldellis, The Making of Hagia Sophia and the Last Pagans of New Rome

The Roman Danube limes. A Guide, Part IX. Romania

Maier, Ingo, Nov. XI  - De privilegiis archiepiscopi Primae Iustinianae (AD535)

Cristian Gazdac, Marin Iulian Neagoe, DROBETA. The Never Abandoned City of Roman Dacia

Iambor Petru, Contribuții la istoria unor așezări fortificate din Banat

Madgearu, Alexandru, The End of the Lower Danubian Limes: A Violent or a Peaceful Process?

Radu Ota, Noi considerații cu privire la aparitia paleocrestinismului în Dacia romană

Nica Marin, Tătulea Corneliu Mărgărit, Toropu Octavian, Tudor Dumitru, Şantierul arheologic de la Sucidava-Corabia

Hausmair, Barbara, Some remarks on society and settlement dynamics in the early medieval Alpine foothills of north-western Noricum

Marc Frincu, Ioana Giurginca, Astronomical Alignments of Paleo-Christian Basilicas in Romania

Mărculeț 2017. Vasile Mărculeț, Legislația lui Justinianus I, Justinus II și Tiberius. II Constantinus, cu privire la teritoriile de la Dunărea de Jos

Rodney Stark, The Rise of Christianity: A Sociologist Reconsiders History

S. P. Scott, The Civil Law, Novella XI 

Andrei Magureanu,  Identitate religioasă la nord de Dunăre. Creştinismul

Ion Stîngă, O bazilică paleocreştină la Izvoarele (judeţul Mehedinţi). Consideraţii preliminare

János Pótó, Interviu cu László Makkai, în Bardi Nandor, Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară

Sarantis 2016.  Alexander Sarantis, East Roman management of barbarians tribes in the Lower-Middle Danube frontier zones, A.D. 332-610

Simeonova, Liliana, Border Control and Shipping on the Lower Danube in Late Antiquity and in the 9th and 10th Centuries

Simocatta, Theophylact, History VII, traducere de Mary Whitby & Michael Whitby

Solta, Georg Renatus, Einführung in die Balkanlinguistik mit besonderer Berücksichtigung des Substrats und des Balkanlateinischen

Southern, Pat, The Roman Empire from Severus to Constantine

Stângă, Ion, Viața economică la Drobeta în secolele II-VI pChr.

Tudor 1960. Dumitru Tudor, Contribuții privitoare la armata Daciei Ripensis

Tudor, Dumitru, Sucidava

Pătroi 2020. Catalin Patroi , Brazda lui Novac în Oltenia. Tronsonul de Nord

Pătroi 2024. Cătălin Pătroi, Dierna-Orșova 

Rudolf Windisch, Studii de lingvistică şi filologie românească

Robert Wiśniewski, Christianization and Latinization în Social Factors în the Latinization of the Roman West (Alex Mullen (ed.)

Zahariade 2014-2015. Mihail Zahariade , The Dacia Ripensis section in Notitia Dignitatum

Nelu Zugravu, Geneza creștinismului popular al românilor

Gandila 2018. Andrei Gandila, Cultural Encounters on Byzantium’s Northern Frontier, c. AD 500–700: Coins, Artifacts and History