Istorie, nu basme și basne

Foto 1. Tatăl Nostru în Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553) " Tatăl nostru " sau  Rugăciunea Domnească  reprezintă un element fundamental al credinței creștine , fiind comună tuturor confesiunilor, deși cu unele diferențe terminologice și teologice.    Plăsmuit într-o anume epocă și cultură, rugăciunea "Tatăl Nostru" nu a rămas neschimbată din lui Isus și până astăzi, ci poartă culoarea vremurilor și neamurilor care au îmbrățișat creștinismul, suferind transformări notabile la trecerea dintr-o limbă într-alta. De-a lungul veacurilor, traducătorii textelor sfinte, realizând că elementele culturale din textul original nu vor fi înţelese în cercul creștinilor cărora se adresa traducerea lor, le-au adaptat condițiilor etnografice ale mediului lor.  Procesul de traducere a textelor sacre implică în mod inerent decizii interpretative care pot altera semnificația acestora, iar una dintre diferențele semnificative în textul rugăciunii "Tatăl Nostru"...

Rezumat A fost oare retragerea aureliană sfârșitul definitiv și irevocabil al prezenței și influenței romane la nord de Dunăre?  Răspunsul poate părea unul extrem de simplu și de netăgăduit, doar că în istorie nimic nu este simplu și evident, iar interpretările superficiale, ce ignoră contextul și multitudinea de factori ce influențează evenimentele istorice, generează inevitabil concluzii eronate. Așadar, să încercăm să dăm un răspuns ceva mai complex la această întrebare cu ramificații profunde în ceea ce privește etnogeneza românilor.  Într-adevăr, anii 271-274 reprezintă pentru o mare parte a Daciei finalul epocii imperiale, însă nu și pentru partea meridională a fostei provincii, riverană Dunării,  unde prezența efectivă  a Imperiului Roman, 1  atât militară, cât și civilă , se încheie definitiv spre finalul sec . VI , la 300 de ani după retragerea aureliană. Dominația imperială în epoca romană târzie/paleo-bizantină, deși restrânsă la partea de miazăz...

Una dintre marile enigme ale evoluției limbii române o reprezintă existența unor similitudini remarcabile între limba română (inclusiv dialectele ei sud-dunărene), limbile asociate italienei și dialectele meridionale franceze, care s-ar datora contactelor după retragerea aureliană din Dacia 1 . O teorie relativ nouă încearcă să dezlege acest mister sugerând că aceste asemănări lingvistice ar putea fi rezultatul unei migrații majore care a avut loc în jurul anului 580 p.Hr, când grupuri de populație din Italia s-ar fi deplasat spre regiunea balcanică, iar ulterior în spațiul fostei Dacii.  Însă, nu există niciun fel de izvoare istorice care să ateste o migrație semnificativă din Italia spre Balcani în evul mediu timpuriu. Mai mult, o astfel de idee se lovește de un paradox demografic : emigranții latinofoni ar fi trebuit să fi fost suficient de puțini încât migrația lor să nu fie menționată de izvoarele istorice (documente, cronici) și nici să nu lase prea multe urme arheologice, da...