Recucerirea Italiei în epoca lui Iustinian - o explicație pentru conexiunile lingvistice între străromâni și italieni în epoca post-aureliană

Una dintre marile enigme ale evoluției limbii române o reprezintă existența unor similitudini remarcabile între limba română (inclusiv dialectele ei sud-dunărene), limbile asociate italienei și dialectele meridionale franceze, care s-ar datora contactelor după retragerea aureliană din Dacia¹. O teorie relativ nouă încearcă să dezlege acest mister sugerând că aceste asemănări lingvistice ar putea fi rezultatul unei migrații majore care a avut loc în jurul anului 580 p.Hr, când grupuri de populație din Italia s-ar fi deplasat spre regiunea balcanică, iar ulterior în spațiul fostei Dacii. 

Însă, nu există niciun fel de izvoare istorice care să ateste o migrație semnificativă din Italia spre Balcani în evul mediu timpuriu.

Mai mult, o astfel de idee se lovește de un paradox demografic: emigranții latinofoni ar fi trebuit să fi fost suficient de puțini încât migrația lor să nu fie menționată de izvoarele istorice (documente, cronici) și nici să nu lase prea multe urme arheologice, dar și suficient de numeroși cât să nu fie risipiți de alte seminții și peste secole să formeze numerosul popor român. 

Pe de altă parte, pentru a rezolva enigma noastă trebuie să răspundem la o întrebare fundamentală: au existat oare mișcări de populație în sens invers, din Balcani spre Italia?

Mișcări de populație dinspre Balcani spre Italia în contextul "Reconquistei iustiniene"

Reconquista iustiniană (Sursa: L'Histoire)

La mijlocul sec. VI, sub conducerea împăratului Iustinian I (527-565), Imperiul Roman de Răsărit (ce cuprindea și porțiuni la nord de Dunăre) a lansat o serie de campanii militare cu scopul recucerii unor foste provincii romane, între care și Italia.

Între 535–554, Italia a fost străbătută din lung în lat de armatele romane, care, la capătul unui lung război cu goții, au reușit să recucerească întreaga Italie. Deși invazia longobardă din 568 a redus teritoriul controlat de Imperiu, 

acesta a reușit să-și mențină autoritatea în

zone din centrul Italiei, până în anul 751.²

Zeci de mii de militari ai Imperiul Roman de Răsărit au luptat în Italia, iar unii dintre ei s-au stabilit acolo.

Așadar, pentru a înțelege posibilele conexiuni între romanitatea orientală și cea occidentală și posibilele sale implicații în formarea continuumului lingvistic neolatin central-răsăritean, este esențial să analizăm în detaliu cine erau acești militari trimiși să recucerească Italia în epoca iustiniană.

Cine erau militarii imperiali din Italia?

Cercetările arată că, în timpul domniei lui Iustinian, armata imperială era din ce în ce mai eterogenă, însă cetățenii imperiului³ continuau să fie majoritari, iar soldații erau recrutați în mare parte regiunile sărace ale Balcanilor⁴, inclusiv din regiunea dunăreană și Iliria, care erau preponderent latinofone. 

Cu ocazia campaniilor în Italia, generalii Imperiului Roman de Răsărit, precum Belizarie și Narses, au adus cu ei forțe militare eterogene. Pe lângă trupele regulate, ei au adus numeroși recruți din provinciile imperiului, în special din Isauria, Armenia, Tracia, Illyricum⁵, cât și mercenari și foederati din diverse regiuni: perși din Orient, precum și anți, slavi și bulgari din regiunile nord-dunărene. De remarcat că tracii și ilirii menționați în izvoarele de epocă erau deja în mare parte romanizați ori grecizați până în secolul al VI-lea. 

De asemenea, armata imperială din Italia a beneficiat și de întăriri sub forma unor unități retrase de pe frontiera dunăreană. Un exemplu în acest sens este unitatea militară numită numerus militum Sermisiani, care își lua numele de la orașul Sirmium (situat în Serbia de astăzi).⁶ De asemenea, în Liguria, în anul 590, este amintit un numerus felicium Illyricorum.⁷

Totodată, la începutul secolului al VII-lea, la Ravenna este menționat un domesticus numeri Dacorum, unitate militară recrutată probabil din dioceza Dacia, care a fost mutată în Italia din Egipt sau din Siria.⁸

La încheierea campaniilor militare, o parte dintre militari au ales să rămână în Italia, mai degrabă decât să se întoarcă în ținuturile lor de origine. Desigur, probabil au existat cazuri de veterani care s-au întors la casele lor în Balcani sau alte regiuni ale Imperiului ori unele unități din Italia au fost mutate în Orient, așa cum este cazul trupelor italice dislocate în preajma Constantinopolului în jurul anului 700 p.Hr.^8bis

 

La sfârșitul acestor ostilități, grupuri de oameni din Imperiul Roman de Răsărit/Bizantin s-au stabilit în Italia, acest proces migratoriu fiind favorizat de înființarea Exarhatului de Ravenna ca provincie est-romană/bizantină. Noua structură administrativă, care se bucura de o autonomie considerabilă, a atras diverse categorii de funcționari imperiali, dar și mulți soldați, care au investit banii acumulați în timpul serviciului în achiziția de proprietăți abandonate de localnicii italieni din cauza declinului economic regional.⁹

De exemplu, o parte dintre armenii care au luptat în armata imperială s-au stabilit în Apulia, în special în zona Bari, alții în Calabria.¹⁰

In 554, la finalul recuceririi peninsulei, Iustinian a dat o lege numita Pragmatica sanctio, prin care restabilea autoritatea Imperiului Roman asupra întregii Italii. Printre altele, actul stabilea că pământurile preluate abuziv de părțile implicate în războiul cu goții erau fie retrocedate, fie date soldaților, fie preluate de fiscul imperial. În condițiile în care provincia era constant vizată de invazii barbare, importanța socială a militarilor a crescut vertiginos, astfel că spre finalul secolului al VII-lea se cristalizează o nouă aristocrație italo-bizantină, formată preponderent din militari.¹¹

Așadar, o parte dintre militari trimiși să lupte în Italia erau latinofoni din Balcani, unii dintre ei probabili originari de la Dunărea de Jos. De asemenea, trupe recrutate din Italia au fost dislocate uneori și în Orient, precum este cazul unui

Impactul cultural al Reconquistei iustiniene asupra Italiei

Impactul prezenței forțelor imperiale asupra populației din Italia este greu de cuantificat, însă, dacă privim la secolele precedente, observăm că armata romană a jucat un rol major în transformarea societății locale și răspândirea culturii greco-latine. 

În primul rând, prezența militară a asigurat stabilitatea necesară dezvoltării culturale și economice a regiunilor. Mai mult decât atât, soldații au acționat ca vectori importanți de transmisiune culturală, stabilind uneori legături strânse cu comunitățile unde erau staționați¹². 

Așadar, integrarea militarilor latinofoni din Balcani în societatea italiană a fost probabil un proces relativ facil, favorizat în special de faptul că vorbeau practic aceeași limbă, ceea ce le-a oferit un avantaj în comunicare și adaptare.

Influența culturală orientală s-a manifestat în multiple forme - de la artă la limbaj - în cele cinci secole de prezență est-romană/bizantină în Italia¹³.

Totuși, trebuie remarcat că similitudinile între populația romanică de la est și de la vest de Adriatica fac dificilă izolarea și măsurarea precisă a impactului romanității orientale asupra Italiei în această perioadă.

Pe de altă parte, identificarea influenței culturii și limbii grecești este mult mai ușoară. În perioada de final a stăpânirii est-romane/bizantine în Italia, ca urmare a grecizării Imperiului, limba elenă a dobândit o poziție privilegiată în zone din sudul Italiei, însă nu se poate vorbi despre un colonialism lingvistic propriu-zis. 

Deși aceste mișcări demografice nu au avut un impact lingvistic decisiv, ele au contribuit la diversificarea culturală a regiunii. 

Influența orientală în Italia acestei perioade este reflectată și în componența ierarhiei ecleziastice: între anii 642-752, dintre cei 19 papi, șapte proveneau din partea răsăriteană a imperiului - doi din Grecia, unul din Tracia și patru din Siria¹⁴. 

Concluzii

Sunt conștient că în istorie, ca de altfel nici în lingvistică, arheologie și multe alte științe umaniste, nu există certitudini, însă, în stadiul actual al cercetărilor, consider că, în timp ce teoria unei migrații din Italia spre Balcani se lovește de lipsa dovezilor istorice și creează un paradox demografic, mișcarea în sens invers este mult mai bine documentată și oferă o explicație mult mai plauzibilă. Practic, militarii și funcționarii Imperiului Roman de Răsărit trimiși în Italia au acționat ca un veritabil lanț de transmisie între Balcani și Peninsula Italică.

Imperiul Roman de Răsărit în anul 555 (Sursa: Wikipedia)

Note

¹ Potrivit explicațiilor lingviștilor, acest grup de limbi neolatine prezintă o serie de caracteristici comune care nu se regăsesc în alte zone ale spațiului romanic. Aceste inovații sugerează că latina din care s-a format protoromâna nu poate fi mai veche de sec. IV–V, dar nici mai nouă de sec. VII. Se presupune existența unui canal de transmitere culturală care a permis actualizarea limbii române până în jurul anului 600. După această perioadă, protoromâna nu mai este părtașe la inovațiile lingvistice care apar în celelalte limbi romanice în formare.

² Teritoriile controlate de Constantinopol în Italia au fost organizate inițial în Prefectura Italiei, însă, ca urmare a invaziei longobarde din 568, stăpânirea romană a fost fragmentată, astfel că împăratul Mauriciu a creat Exarhatul de Ravenna, care cuprindea Istria, Veneția, teritoriul din jurul Ravennei, porțiunea de coastă între Rimini și Ancona, Apulia, Calabria, orașul Neapole, ducatul Romei și Liguria.  Encyclopaedia Britannica 1911  

³ Prin cetățeni romani nu se înțelege doar latinofoni, ci și vorbitori de greacă, care beneficiau de același drepturi cu vorbitorii de latină și erau participanți activi la viața Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut și sub numele de Imperiul Bizantin. Termenul „roman” avea un sens politic și juridic, mai degrabă decât unul etnic sau lingvistic. În timp, limba greacă a devenit predominantă, dar moștenirea latină a rămas importantă.

⁴ Parnell 2012, p. 11

⁵ Rance 2005, p. 446

⁶ Prigent 2021, p. 162-163

⁷ Mannoni&Murialdo 2001, p. 13

⁸ Madgearu 2014, 52-53; Schoolman 2019, p. 146

 

^8bis Prigent 2021, p. 162

⁹ Guillou 1970, p. 202; Schoolman 2019, p. 139; Brown 1984, p. 65-69 

¹⁰ von Falkenhausen 2021, p.560

¹¹ Bileta 2011, p.104-109

¹² Pentru mai multe detalii despre rolul armatei in răspândirea culturii și limbii latine și interacțiunile între militarii romani și civili vezi: Lovely 2016; Rance 2018; Muldoon 2019

¹³ von Falkenhausen 2021, p.560

¹⁴ idem

Bibliografie

 

Bileta 2011. Vedran Bileta, At the Crossroads of Late Antiquity and Early Middle Ages - The Rise and Fall of the Military Elite of Byzantine Histria

 

Brown 1984. T.S. Brown, Gentlemen and officers : imperial administration and aristocratic power in Byzantine Italy

Encyclopaedia Britannica 1911, Exarchate of Ravenna

von Falkenhausen 2021. Vera von Falkenhausen, Greek and Latin in Byzantine Italy (6th–11th Century), în A Companion to Byzantine Italy, p.560

Guillou 1970. André Guillou, Demography and Culture in the Exarchate of Ravenna

Lovely 2016. Colleen Ann Lovely, The Romanization of Romania: A Look at the Influence of the Roman Military on Romanian History and Heritage

Madgearu 2014. Alexandru Madgearu, Militari "sciţi" şi "daci" în Egipt, Italia şi Palestina în secolele VI-VII p. Chr.

Mannoni&Murialdo 2001. Mannoni, Tiziano, Murialdo, Giovanni, S. Antonino: un insediamento fortificato nella Liguria bizantina, Partea II

Muldoon 2019. Ben Muldoon, Romanization and Colonization: The Role of the Army in spreading Roman Culture

Parnell 2012. David Alan Parnell, A Prosopographical Approach to Justinian's Army

 

Prigent 2021. Vivien Prigent, Byzantine Administration and the Army, în A Companion to Byzantine Italy,

Rance 2018. Philip Rance, The Army in Peace Time: the Social Status and Function of Soldiers in: Yannis STOURAITIS (ed.), A Companion to the Byzantine Culture of War, ca. 300-1204

Rance 2005. Philip Rance, Narses and the Battle of Taginae (552 AD): Procopius and Sixth-Century Warfare, p. 446

 

Schoolman 2019. Edward M. Schoolman, Greeks and Greek Writers in the Early Medieval Italian Papyri. În: Monasteries and Sacred Landscapes & Byzantine Connections