Mitul barbarilor însetați de sânge și soarta populației romanice din Dacia în epoca post-aureliană

"Evoluția Imperiului. Distrugerea" de Thomas Cole 

 (Sursa: arthistoryproject.com)

Imaginea barbarilor însetați de sânge, distrugătorii civilizației romane, s-a impus în percepția populară, fiind perpetuată nu doar de către cronicarii din vechime, ba chiar și-a făcut loc și în operele culturale moderne.

Este indubitabil că invaziile barbare au provocat distrugeri considerabile - orașe jefuite, populații înrobite, iar structurile administrative și economice ale Imperiului Roman au fost serios șubrezite, însă, dincolo de aceste episoade violente, realitatea istorică este mult mai nuanțată decât o simplă dihotomie "barbari răi" versus "romani buni". Barbarii erau, în mod evident, o amenințare majoră pentru Imperiu, dar oare erau chiar erau niște brute fără milă de care romanii de rând fugeau rupând pământul?

Barbarii la porțile lumii civilizate și alte teme ale propagandei romane

O regulă de bază a cercetării în istorie este aceea că izvoarele nu trebuie crezute orbește, nu trebuie interpretate ad litteram. Sursele istorice, fie că vorbim despre cronici, documente oficiale sau relatări personale, sunt întotdeauna interpretările subiectiv ale unor autori care au scris dintr-o anumită perspectivă, într-un anumit context și cu anumite scopuri. 

Conceptul de "barbar" în literatura antică greco-romană este un construct cultural, astfel că atunci când interpretăm sursele istorice este absolut necesar să ținem cont că informațiile ne parvin de la reprezentanții unei civilizați care se considera superioară și care avea interese directe în prezentarea "celuilalt" într-o lumină negativă. 

Așa cum remarca istoricul Gregory G. Guzman, aceste surse nu sunt obiective, sunt relatări în mod evident unilaterale, părtinitoare, în unele cazuri cu caracter propagandistic, scrise de membrii ai unor societăților civilizate aflate în război cu acești barbari. Barbarii sunt prezentați adesea ca invadatori malefici și disprețuitori, capabili doar să incendieze, să jefuiască și să masacreze, în timp ce popoarele civilizate sunt înfățișate ca forțe ale binelui și dreptății, ale stabilității, ordinii și progresului.¹ 

În acest context nu este de mirare se observăm că multe dintre mărturiile antice și medievale erau colorate de prejudecăți și exagerări dintre cele mai absurde. Istoricul roman Ammianus Marcellinus (sec. IV), de exemplu, îi descria pe barbari ca "fiare cu două picioare, aparent înlănțuite de caii lor",² iar pentru Sfântul Augustin de Hippo (sec. IV-V) goții erau forțe malefice care vor iniția ultima mare persecuție a creștinilor la sfârșitul timpului, în timp ce episcopul creștin Synesius de Cyrene (sec. IV-V) susținea că aceiași goți nu sunt de încredere, astfel că ar trebui să fie tratați fără milă de către împărat.³ Totodată, Iordanes (sec. VI) scria despre huni că sunt o "rasă sălbatică" ce descindea din "duhuri necurate".⁴ Iar la finalul evului mediu, în lucrarea Liber historiae Francorum se afirmă, nici mai mult nici mai puțin, că regele francilor, "Clovis a exterminat toți romani care locuiau atunci în Galia". ^4bis

Mărturiile stereotipice abundă și în cazul slavilor, care, pentru autorul necunoscut al Miracolelor Sfântului Dimitrie nu erau altceva decât barbari sălbatici, brutali, și, în mod special, păgâni, Perbundos, liderul tribului slav al richinilor, în pofida abilității sale de a vorbi greacă și de a se îmbrăca ca aristocrații bizantini, visează doar să măcelărească creștini, iar cronicarul Pseudo-Cezarius relata că sclavenii ar fi practicat canibalismul.⁵

Din punctul de vedere al propagandei romane, Imperiul era o veritabilă cetate asediată de barbari. Un autor din sec. IV nota că: "națiunile sălbatice apasă asupra Imperiului Roman și urlă în jurul lui peste tot, iar barbarii vicleni, protejați de poziții naturale, asaltează fiecare frontieră".⁶

Desigur, această mod de a caracteriza popoarele barbare va continua și în perioada medievală. Cronicarii europeni îi caracterizau pe maghiari drept "canibali devoratori de copii" și "huni însetați de sânge", iar tătarii erau descriși drept o "nație pestilențială", care bea "sângele victimelor omenești".8 

Totuși, trebuie remarcat că barbarii erau o categorie fluidă, retorică, care putea fi utilizată în diverse moduri pentru a susține argumentul dorit. Astfel, barbarul era portretizat drept sălbatic, viclean, feroce și crud atunci când un autor dorea să pună în valoare abilitățile marțiale ale romanilor sau, dimpotrivă, să explice o înfrângere. Pe de altă parte, atunci când un scriitor dorea să critice corupția sau păcătoșenia romanilor, barbarul devenea un sălbatic nobil.

Perspectiva Romei față de barbari nu este însă una monocromă, ci una extrem de complexă, iar un exemplu în acest sens este retoricianul Themistius (317-c. 388), care îi înfățișează pe goți ca pe un inamic barbar periculos și o amenințare care trebuie ținută sub control, astfel că pedepsirea barbarilor răi este sarcina împăratului învingător. Cu toate acestea, Themistius precizează că împăratul nu distruge întotdeauna barbarii și astfel ajungem la cea de-a doua noțiune, cea a barbarilor buni. Uneori pot fi de folos, putând deveni aliați or chiar puteau să-și depășească condiția de barbari și să devină ‘romani’.⁷ 

Contraexemple care demonstrează conviețuirea populației romanice cu barbarii

Dacă ar fi să ne luăm după aceste mărturii apocaliptice, care vorbesc de exterminarea populației romance, atunci cum ne putem explica faptul că barbarii au ajuns să preia limba, religia și cultura latină?

În pofida acestor relatări șocante, cercetarea istorică oferă numeroase exemple care demonstrează că relațiile dintre barbari și romani erau mult mai complexe. Violența și conflictele existau, desigur, dar ele reprezentau doar o parte din tabloul mai larg al interacțiunilor, care erau mult mai diverse și mai nuanțate decât sugerează mitul. Mărturia remarcabilă a teologului creștin Salvian (sec. V) dezvăluie că mulți romani preferau de fapt să trăiască sub conducerea barbară. Autorul scrie că romanii din Galia doreau mai degrabă "să locuiască printre barbari" și "să nu fie nevoiți să se întoarcă sub jurisdicția romană"  - o indicație grăitoare că guvernarea barbară era uneori preferabilă fiscalității împovărătoare din Imperiul Roman. 

"Prin urmare, toți romanii din acea regiune [Galia] au o singură dorință: să nu fie nevoiți să se întoarcă sub jurisdicția romană. Este rugăciunea unanimă a poporului roman din acel district să li se permită să continue să ducă viața actuală printre barbari. Totuși, Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinși goţii, când romanii sunt mai bucuroși să fie cu ei decât cu noi".⁹ 

Afirmațiile lui Salvian par să indice faptul că cetățenia romană nu mai crea același sentiment de solidaritate politică cu statul roman pe care îl generase în trecut. Toți acești oameni erau romani din punctul de vedere al legii romane, însă în epoca antică târzie a avut loc transformare radicală a modului în care oamenii își defineau identitatea - ei nu se mai identificau prin prisma cetățeniei romane, preferând să-și exprime apartenența regională sau etnică.¹⁰

Confirmând mărturia lui Salvian despre tendința unora dintre romani de a fugi în ținuturile barbare, într-o lege din anul 366 d.Hr. privind privind postliminium (dreptul legal de a-și recupera cetățenia și proprietățile după captivitatea în teritorii străine) este introdusă o prevedere ce anulează în mod explicit acest drept persoanelor care fie fugeau de bunăvoie la barbari, fie rămâneau în teritoriile barbare mai mult decât era necesar.¹¹

Confederația gotică de la Dunărea de Jos (Gutthida) ilustrează perfect complexitatea relațiilor dintre barbari și romani în antichitatea târzie: pe lângă tribul dominant al tervingilor (așa-numiții vizigoți), acest conglomerat multietnic era format dintr-o colecție pestriță de populații, de la sarmați și taifali la grupuri de carpo-daci mai mult sau mai puțin romanizați, dar și un număr considerabil de foști provinciali romani.¹² 

Conviețuirea cu romanii în zonele de frontieră a facilitat schimburile interculturale între romani și migratori și adoptarea culturii romano-creștine de către barbari, care s-au integrat în viața socială și economică a imperiului. Avem în acest sens inscripții de la Dunărea de Jos care arată cazuri de huni și goți, creștinați și botezați cu nume romane (Attala, fiul lui Tzeiuk; Terentius, fiul lui Gaione; Valerius Thiumpus; Gibastes), ce au ajuns în funcții militare sau administrative importante. Comerțul cu goții era reglementat prin taxe și târguri oficiale, pentru a evita contrabanda, iar funcția de comes commerciorum asigura controlul schimburilor în provinciile de graniță.

Așadar, frontierele imperiale nu erau simple linii de demarcație, impermeabile, ci spații de interacțiune în care oamenii, ideile și bunurile circulau constant în ambele direcții. De altfel, frontiera politică (unde se termina autoritatea oficială romană) rareori coincidea perfect cu frontiera culturală (până unde se răspândeau influențele culturale romane), cu cea lingvistică (unde se vorbea latina), cu cea religioasă (unde se practicau cultele originare din Imperiu) sau cu cea economică (unde circulau monedele și mărfurile romane).

Interacțiunile între romani și diverse grupuri de barbari au favorizat amestecul cultural și dezvoltarea unor forme de cultură hibridă, deoarece, așa cum remarca cercetătoarea germană Barbara Hausmair, "zonele de frontieră tind să devină laboratoare pentru integrare, aculturație și hibridizare".¹⁴

Mai mult, supraviețuirea comunităților romanizate în diverse regiuni oferă dovezi convingătoare împotriva mitului devastării complete a provinciilor ocupate de către barbari. 

Populația romanică a supraviețuit în zone întinse din sudul Bavariei până în secolul al VIII-lea, iar în zonele alpine din apropierea orașului Salzburg chiar și după anul 1000.¹⁵

Chiar și în cazul avarilor, considerați printre cei mai feroce barbari, găsim exemple de coexistență pragmatică între romani și barbari. Cultura Keszthely din Pannonia, în inima teritoriului avar, demonstrează că populații creștine, posibil romanizate, nu doar că au supraviețuit, ba chiar și-au menținut cultura proprie sub conducerea barbarilor păgâni.¹⁶

Avarii, adesea portretizați ca distrugători nemiloși, au demonstrat că puteau aborda administrarea teritoriilor cucerite într-un mod pragmatic. Cu ocazia cuceririi orașului Singidunum (actualmente Belgrad, Serbia), cronicarul bizantin Mihail Sirianul menționa că un lider avar le-ar fi spus populației locale: "Ieșiți, semănați și secerați; nu vom lua decât jumătate ca tribut".¹⁷ Aceasta sugerează că interesul lor principal era exploatarea economică, nu anihilarea populațiilor locale. 

Numărul romanicilor de la nordul Dunării a sporit și datorită numeroșilor captivi luați de oștile barbare din provinciile imperiale și aduși la nordul Dunării.¹⁸ Pentru majoritatea societăților barbare, raidurile cu scopul obținerii de captivi era atât un instrument politic, cât și o strategie economică. Unii dintre acești captivi reușeau să revină în ținuturile de baștină, deseori în schimbul unei răscumpărări, dar în multe cazuri familiile nu reușeau să plătească răscumpărarea, astfel că majoritatea prizonierilor rămâneau în ținuturile barbare, unde mulți dintre ei erau puși să cultive câmpurile sau să lucreze ca servitori pentru aristocrații barbari.¹⁹

Un aspect interesant al societăților barbare era abilitatea de a integra rapid captivii în structura lor socială, spre comparație de societățile sedentare un mobilitatea socială erau mult mai redusă. Astfel, în unele cazuri, captivii reușeau să-și obțină libertatea și chiar alegeau să rămână alături de barbari și după eliberare. Un exemplu fascinant în acest sens este oferit de diplomatul roman Priscus din Panium, care relatează că în cursul unei misiuni la curtea fiorosului rege Attila al hunilor a întâlnit acolo un grec din Sirmium (în nordul Serbiei de astăzi), care în mai puțin de zece ani, a evoluat de la statutul de prizonier și sclav la cel de membru cu drepturi depline al societății hunice. Acesta și-a motivat alegerea de a rămâne alături de barbari spunând că are o viață mai bună alături de huni și comparativ cu lumea romană, unde viața oamenilor de rând era îngreunată de corupția și abuzurile autorităților.²⁰

Informații prețioase despre viața foștilor prizonierilor în cadrul societăților barbare ne parvin și de la împăratul roman Mauriciu (582-602), care descria faptul că triburile slave, ce locuiau la nord de Dunăre în acele vremuri, erau dispuse să accepte prizonierii ca membri deplini și egali ai societății lor.

"Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i țin ca sclavi până la nesfârșit, ca celelalte neamuri, ci le hotărăsc un anumit timp și lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ținuturile de baștină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni"²¹

Lucrarea hagiografica "Miracolele Sfântului Dimitrie" (Miracula Sancti Demetri), care se referă la evenimente ce s-ar fi petrecut în jurul anului 620 d.Hr., oferă o dovadă istorică prețioasă despre capacitatea populației romanice de a supraviețui și de a-și păstra identitatea culturală chiar și în condiții de dominație barbară: avarii au deportat în sudul Pannoniei o mulțime de captivi luați din provinciile balcanice ale Imperiului, însă aceștia nu doar că au supraviețuit, dar s-au amestecat cu bulgarii, avarii și alte populații, formând o comunitate numeroasă care și-a transmis din generație în generație tradițiile și obiceiurile romane, formând un popor distinct. Ulterior, după câteva zeci de ani în inima teritoriului barbar, urmașii prizonierilor romani au reușit în cele din urmă să se întoarcă în teritoriile de origine, sub conducerea unui lider bulgar, Kuber. 

"Am relatat mai sus despre sclavini... şi avari, cum au pustiit Iliria, aproape cu totul, adică provinciile celor două Panonii, celor două Dacii, Dardania, Misia, Preavalitana, Rhodopi, ca şi Thracia şi regiunea vecină Marelui Zid dinspre Bizanţ: întreaga populație a fost deportată de chagan [avar] în regiunea vecină Panoniei, pe Dunăre, a cărei metropolă era odinioară Sirmium, unde [prizonierii] au fost instalați ca supuși ai săi. De atunci ei se amestecară cu bulgarii, cu avarii şi alte populații; avură copii şi deveniră un popor nenumărat, dar fiecare copil primea de la tată tradițiile patriei şi elanul rasei sale, potrivit obiceiului roman; şi cum sporea în Egipt sub faraon poporul evreu, tot aşa şi acum, prin credință ortodoxă și sfântul botez, sporea poporul creștinilor, fiecare povestind unul altuia despre patria străbună, ei aprindeau tainic în sufletele lor dorințe arzătoare a reîntoarcerii"22

Cronica oferă o mărturie elocventă că captivii înrobiți de către barbari nu erau în mod inevitabil exterminați sau uciși, ci puteau nu doar să supraviețuiască, ci să-și păstreze chiar identitatea culturală în mijlocul barbarilor. 

Concluzie

Lumea "civilizată" și cea "barbară" nu erau categorii absolute, ci existau numeroase nuanțe și compromisuri dictate de realitățile practice ale vieții cotidiene. 

Supraviețuirea populațiilor romanizate în Dacia post-aureliană nu a fost un miracol, ci mai degrabă rezultatul unor dinamici sociale, economice și politice complexe. Narativul tradițional al invaziilor barbare pur distructive nu reușește să surprindă realitatea nuanțată a acestor interacțiuni, care implicau adesea acomodare pragmatică mai degrabă decât distrugere totală. 

Sărăcia relativă și natura puternic împădurită a Daciei post-romane au reprezentat, paradoxal, un avantaj - în timp ce Balcanii bogați și urbanizați atrăgeau valuri repetate de invazii, Dacia servea în principal ca haltă pentru popoarele migratoare al căror obiectiv principal era să jefuiască sau să se stabilească în teritoriile bogate de la sud de Dunăre. Așadar, refugierea în teritoriile teoretic mai sigure ale Imperiului nu era întotdeauna posibilă sau dezirabilă, întrucât aceste zone se confruntau adesea la rândul lor cu incursiuni barbare și cu o fiscalitate imperială zdrobitoare.

Așadar, deși nu putem și nu trebuie să minimalizăm violența și distrugerile cauzate de invaziile barbare, trebuie să înțelegem că relația dintre barbari și romani a fost mult mai complexă, incluzând aspecte de adaptare reciprocă, coexistență pragmatică și chiar asimilare culturală. De altfel, triburile germanice (goții, vandalilor, lombarzii), dar și slavii, s-au stabilit în fostele provincii romane și au preluat elemente din cultura greco-romana. La curtea regatelor barbare din Occident se scria în limba latina, iar bulgarii scriau inițial în limba greacă. 

Desigur, romanitatea s-a stins în unele foste provincii romane, precum în Britania, Africa de Nord, Iliria și Tracia, însă, din Hispania până în fosta Dacie, avem contraexemple distincte care arată că barbarii au fost la rândul lor romanizați, uneori, cum este cazul vizigoților, chiar într-un timp record: în mai puțin de un secol de la pătrunderea lor pe teritoriul Imperiului, vizigoții erau în mare parte romanizați.²³

Cum ar fi putut prelua aceste elemente dacă masacrau toată populația?

Note

¹ Guzman 1988.

² Hunii erau mai bine organizați, mai avansați economic și mai puțin izolați decât sugerează relatarea selectivă și exagerată a lui Ammianus. De fapt erau o confederație de clanuri extrem de mobile, bine înarmate și bazate pe contactul regulat cu fermierii și meșterii pentru aprovizionare. Kelly 2008, p. 28; Guzman 1988, p. 559-560

³ Humphries 2010, 44-57

⁴ Iordanes, Getica, XXIV.122

^4bis Mathisen 2018, p. 256

⁵ Curta 2001, p. 358, 314.

⁶ Halsall 2005, p. 46-56

⁷ Despre maghiari, vezi Lendvai 2003; despre mongoli, vezi Sweeney1982, p. 163

⁸  Kahlos 2003, p. 226 

⁹ Salvian, On the Government of God, Book V, p.147-148

¹⁰ Constituția Antoniniană din anul 212 d.Hr. prin care au primit cetățenia romană toți oamenii liberi din Imperiu, a transformat conceptul de identitate într-un mod fundamental. Astfel, cetățenii romani au început să utilizeze tot mai frecvent concepte identitare etnice și geografice, precum "hispanus" sau "gallus", o practică ce a devenit tot mai răspândită din secolul al III-lea. Mathisen 2018, p. 256-265

¹¹ Lenski 2011, p. 191

¹² Wolfram 1979, p. 7-8, 92-93

¹³ Popescu&Pippidi&Russu 1976, p. 25-26

¹⁴ Hausmair 2022, p. 90; Halsall 2005, p. 141

¹⁵ Latinofonii din Bavaria erau denumiți Walchen în documentele de limba germană din perioada medievală timpurie. De remarcat, de exemplu, este satul Wals, care în izvoarele istorice este denumit vicus Romaniscus ori Walchwis. Guy Halsall, op.cit., p. 420; Populația romanică a supraviețuit în epoca post-romană nu doar în Norcium, ci și în provincia vecină, Raetia, printre alemani. În lucrarea Breves Notitiae (c. 800) se găsesc câteva mențiuni referitoare la romani în zona orașului Salzburg, care probabil erau considerați coloni sau tributari. Dvornik 1970, p. 297-303; Populația romanică rezistă în jurul orașului Salzburg până în secolele al X-lea sau al XI-lea, iar în zonele alpine și mai mult timp. Winckler 2018, p. 436

¹⁶ Rizos 2013

¹⁷ Hoddinott 1963, p. 90-91

¹⁸ De exemplu, scriitorul roman Procopius amintește de o invazie (din anul 539 d.Hr.) a hunilor, probabil kutiguri, în urma căreia 120.000 captivi din Imperiu au fost duși la nord de Dunăre. Cifra este mult exagerată, însă probabil numărul prizonierilor a fost totuși semnificativ.  Lenski 2015, p. 230-246. Qaganul avarilor se lăuda că a eliberat un mare număr de prizonieri romani pe care îi găsise la nord de Dunăre, în timpul expediției sale punitive din 578. Curta 2000, p. 314

¹⁹ Lenski 2015, p. 239-241; Carolla 2019, p. 230

²⁰ Carolla 2019, p. 230; Lenski 2015, p. 239-241

²¹ Dennis 1984, p. 120, Madgearu 1997

²² Brezeanu & Zbuchea 1997, p. 102-103; Charanis 2015, p. 229-247;  Sfrengeu 2007, p. 8-9; Curta 2000, p. 106

²³ Vizigoții și-au abandonat mai devreme sau mai târziu propria lor limbă și au fost complet asimilați de supușii lor, care nu erau doar superiori din punct de vedere numeric, dar aveau și o cultură care era mai prestigioasă decât cea a conducătorilor lor de neam germanic. Penny 2002,  p. 14-16; Bouzouita 2020, p. 388–409; Dworkin 2012, p. 66  

Bibliografie

Bouzouita 2020. Miriam Bouzouita, Contact-induced language change in Spanish. în A. Grant (Ed.), The Oxford handbook of language contact

Brezeanu & Zbuchea 1997. Stelian Brezeanu (coord.), Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre: documente

Charanis 2015. Peter Charanis, Kouver, the chronology of his activities and their ethnic effects on the regions around Thessalonica

Curta 2001. Florin Curta, The Making of the Slavs: History and Archaeology of the Lower Danube Region, c.500–700

Curta 2000. Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250

Dennis 1984. George T. Dennis, Maurice's Strategikon: Handbook of Byzantine Military Strategy

Dvornik 1970. Francis Dvornik, Byzantine missions among the Slavs. SS. Constantine-Cyril and Methodius, p. 297-303

Dworkin 2012. Steven Dworkin, A History of the Spanish Lexicon

Halsall 2005. Guy Halsall, Barbarian migrations and the Roman West, 376-568

Hausmair 2022. Barbara Hausmair, Some remarks on society and settlement dynamics in the early medieval Alpine foothills of north-western Noricum

Hoddinott 1963. Ralph Hoddinott, Early Byzantine churches in Macedonia and southern Serbia

Humphries 2010. Humphries, Mark, Gog is the Goth: biblical barbarians in Ambrose of Milan’s De fide, în: R. A. Flower, C. M. Kelly, & M. S. Williams (eds), Unclassical Traditions: Alternatives to the Classical Past in Late Antiquity

Guzman 1988. Guzman, Gregory G., Were the Barbarians a Negative or Positive Factor in Ancient and Medieval History?

Gazdac 2010. Gazdac, Cristian, Monetary circulation in Dacia and the provinces from the Middle and Lower Danube from Trajan to Constantine I (AD 106-337)

Gordon 1949. Gordon, C. D., Subsidies in Roman Imperial Defence

Iordanes, Getica, XXIV.122

Kahlos 2003. Maijastina Kahlos, From Bad Barbarians into Good Romans? Themistius and The Case of The Goths in The Fourth Century

Kelly 2008.  Christopher Kelly, Attila the Hun: barbarian terror and the fall of the Roman Empire

Lendvai 2003. Lendvai, Paul, The hungarians: A thousand years of victory in defeat

Lenski 2015. Lenski, Noel, Captivity among the Barbarians and Its Impact on the Fate of the Roman Empire. în: Maas M, ed. The Cambridge Companion to the Age of Attila, p. 230-246.

Lenski 2011. Lenski, Noel, Captivity and Romano-Barbarian Interchange, în Ralph W. Mathisen (ed.), Danuta Shanzer (ed.), Romans, Barbarians and the Transformation of the Roman world

Madgearu 1997. Alexandru Madgearu, About Maurikios, Strategikon, XI. 4.31, în: Revue des études sud-est européennes, vol. 35 (1997) p. 119-121

Mathisen 2018. Ralph W. Mathisen, ‘Roman’ identity in Late Antiquity, with special attention to Gaul. În: Walter Pohl, Clemens Gantner,  Cinzia Grifoni, Marianne Pollheimer-Mohaupt, Transformations of Romanness: Early Medieval Regions and Identities

Penny 2002. Ralph Penny, A History of the Spanish Language, 2nd ed

Pohl&Gantner&Grifoni&Pollheimer-Mohaupt 2018.  Walter Pohl, Clemens Gantner,  Cinzia Grifoni, Marianne Pollheimer-Mohaupt, Transformations of Romanness: Early Medieval Regions and Identities

Popescu&Pippidi&Russu 1976. E. Popescu, D. M. Pippidi, I.I. Russu, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România, 

Rizos 2013. Efthymios Rizos, Keszthely-Fenékpuszta and the Danube from Late Antiquity to the Middle Ages

Sweeney 1982. Sweeney, James Ross, Thomas of Spalato and the Mongols: A Thirteenth-Century Dalmatian View of Mongol Customs

Salvian, On the Government of God, Book V

Sfrengeu 2007. Florin Sfrengeu, Aspecte privind situatia demografica din Câmpia Tisei (secolele VII-VIII)

Wolfram 1979. Herwig Wolfram, History of the Goths

Winckler 2018. Katharina Winckler, Romanness at the fringes of the Frankish Empire: The strange case of Bavaria. În Pohl W, Gantner C, Grifoni C, Pollheimer-Mohaupt M. Transformations of Romanness: Early Medieval Regions and Identities.

Carolla 2019. Pia Carolla, »A Universal Narrative of Humanity«. Travelling to the ›Other‹ from Constantinople: Priscus of Panion (5th c. CE) and William of Rubruk (13th c. CE) În: Monasteries and Sacred Landscapes & Byzantine Connections