Dacă cronicarii îi "descoperă" abia în 1079 pe albanezii care trăiau în Imperiul Bizantin, atunci oare cât de mult le păsa de ce se întâmpla în codrii seculari de la nord de Dunăre?

  De ce albanezii "apar" în documentele istorice abia în a doua jumătate a secolului al XI-lea, având în vedere că nu locuiau într-o locație îndepărtată, ci tocmai în mijlocul Balcanilor - fieful imperiilor roman/bizantin și bulgar?

  Scopul acestui articol nu este acela de a impune o concluzie, ci de a face cititorii să-și pună întrebări despre "invizibilitatea" românilor în Evul Mediu timpuriu. 

  Argumentul că românii sunt singurul popor european atestat târziu în izvoare, deși popular, este unul complet eronat. Într-un material anterior am scris despre "invizibilitatea" lituanienilor, fondatorii unuia dintre cele mai puternice state europene medievale, întins de la Marea Baltică la Marea Neagră, pe o suprafață de trei ori mai mare decât Germania actuală, dar care au fost absenți în documente și cronici până în secolul al XI-lea. Însă, în timp ce lituanienii și românii locuiau în două regiuni puternic împădurite și aflate la periferia lumii civilizate¹, albanezii apar tocmai în inima Balcanilor, unde înfloresc două dintre cele mai influente imperii din epoca medievală: cel bizantin și cel bulgar. Și totuși, secole la rând, albanezii sunt ignorați de sursele istorice...ori poate erau incluși de-a valma într-o altă identitate etno-culturală sau erau cunoscuți sub un alt nume? Oare toți locuitori din Bulgaria medievală sau din Bizanț erau slavi bulgari, respectiv greci?

Prima mențiune certă privind albanezi datează din secolul al XI-lea, într-o lucrare din anul 1079, în care se face referire la prezența albanezilor în provincia bizantină (thema) Dyrrhachium.² Nu există dovezi care să indice în mod clar de când locuiau albanezii în această zonă, pur și simplu apar din neant în documentele istorice. Originea albanezilor este cel puțin la fel de controversată ca cea a românilor, deși cercetările lingvistice și istorice sugerează o origine paleo-balcanică, totuși nu există un consens dacă sunt descendenții ilirilor sau ai mesapilor ori ai besilor ori ai paeonilor ori tracilor sau dacilor ori carpilor. 

  Desigur, vor fi unii care vor zice că albanezii sunt ilirii menționați până în secolul al VII-lea de izvoarele bizantine, doar că aceste mențiuni sunt discutabile, pentru că în acest caz putem invoca faptul că românii au fost uneori numiți daci, geți, sau chiar sciți de către cronicarii bizantini³. 

  De remarcat că în momentul în care albanezii au fost atestați, în secolul al XI-lea, erau deja pe deplin creștinați, dar nu se știe mai nimic despre organizarea lor bisericească timpurie. Oare unde sunt bisericile, mânăstirile ori inscripțiile lăsate de albanezi înainte de secolul al XI-lea?

Așadar, oare de ce românii, albanezii, lituanienii au fost ignorați de izvoarele istorice, ce aveau în comun?

  În timpurile moderne, având avantajul analizării istoriei din retrospectivă, este ușor să analizăm și să înțelegem evenimentele istorice perfect clar după ce acestea s-au produs. Oare însă, în evul mediu, în momentul petrecerii respectivelor evenimente, situația era la fel de clară și simplă?

  Oare, în loc să aplicăm mentalități contemporane unor realități medievale nu ar trebui să încercăm să privim lucrurile și din perspectiva unui cronicar medieval, care scria pe baza unor informații incerte, deseori incomplete, obținute indirect, prin intermediari mai mult sau mai puțini credibili, și nu direct de la sursa originală? Așadar, poate nu ar trebui să ne surprindă că scrierile vechi abundă în erori de logică istorică, scăpări sau exagerări și se axează pe povestirea istoriei populațiilor remarcabile din punct de vedere militar, politic sau cultural, în timp ce semințiile supuse, ce locuiesc în zone izolate și periferice sunt deseori ignorate, fiind amintite sporadic și fugitiv. 

   Atenția cronicarilor era mai degrabă captată de statele puternice și războinice, de popoarele aflate în mișcare, care cauzează distrugeri sau se revoltă. De cele mai multe ori, ei se limitau la menționarea populației dominante politic-militar (precum pecenegi, maghiari sau bulgari), prezentând o falsă imagine de omogenitate etnică - ca și cum în Gothia ar fi locuit exclusiv goți, în Patzinakia doar pecenegi, în Cumania doar cumani, ignorând astfel diversitatea reală a acestor spații⁴?

    Pentru a elucida aceste engime trebui să înțelegem și câteva lucruri despre izvoarele istorice: multe surse s-au pierdut, astfel că, pentru unele regiuni avem foarte puține ori chiar zero informații timp de secole la rând.

  Concluzie și dileme

 În loc de încheiere, pe post de concluzie, las câteva dileme de analizat:

I. Ce detalii avem despre eventuale lupte între neamurile ce populau ținuturile nord-dunărene în Evul Mediu întunecat?

II. De ce izvoarele scrise i-au ignorat timp de secole pe lituanieni, albanezi și români, în schimb au scris despre micuțele popoare cerchez sau georgian? Ce factori au contribuit la "invizibilitatea" lor?

III. În ce măsură cronicarii medievali documentau cu adevărat diversitatea etnică a teritoriilor despre care scriau? 

Provincia bizantină (thema) Dyrrhachium/Dyrrhachion, locul unde albanezii sunt menționați pentru prima oară în istorie (FOTO: wikipedia)

Note

¹ Până la 70% din suprafața României era acoperită cu păduri în vechime, în timp procentul pădurilor în Lituania se ridica la aproximativ 80% în secolul al XI-lea. Cultura silvestră la români și alte popoare: Au fost oare pădurile seculare cheia supraviețuirii românilor în epoca migrațiilor? (partea I)

² Brian Joseph, Angelo Costanzo, Jonathan Slocum, Albanian - Series Introduction, Robert Elsie, A Reader of Historical Texts, 11th-17th Centuries, p.4

³Cronicarii bizantini foloseau adesea termeni arhaizanți, desemnând semințiile medievale cu nume antice - sciți pentru pecenegi; daci pentru vlahi, uneori și pentru maghiari sau pecenegi; geți pentru slavi sau uzi sau cumani sau vlahi. Vasile Mărculeț, Asupra identificării geţilor, dacilor şi Daciei din operele autorilor bizantini din secolele X-XV, Remus Mihai Feraru, Vlahii din Peninsula Balcanică în lumina izvoarelor literare bizantine. Trebuie subliniat că termenii vlahi, olahi, daci sunt nume folosite de străini pentru a desemna poporul nostru. Noi înşine, de-a lungul istoriei din ultimul mileniu, ne-am denumit popular "români" sau "rumân" - de la romanus - cetățean al Romei. La fel ca verii noștri rumanșii din Elveția. Marii noștri cărturari vechi (Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino) afirmau că moldovenii, ardelenii și muntenii sunt toți români, urmașii coloniștilor romani. Iar in documente de la Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu și alți voievozi demonstrează că numele neaoș al principatului de la sud de Carpați era Țara Rumânească. Mituri perene despre români: Au fost oare termenii român/rumân și Țara Rumânească inventați abia în secolul al XIX-lea?

⁴Albanezii și vlahii sunt complet absenți din lucrarea Ad Administrando Imperio a împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Autorul nu oferă detalii despre populațiile sedentare ce locuiau în ținuturile nord-danubiene dominate de pecenegi și maghiari. Constantine Porphyrogenitus, De Administrando Imperio.

O listă a popoarelor ortodoxe, probabil din sec. XI, ignoră existența sârbilor și a valahilor, însă enumeră bulgarii; grecii; siriacii; iverii (georgieni) și rușii. 

                                                      Bibliografie

Joseph, Brian, Costanzo, Angelo, Slocum, Jonathan, Albanian - Series Introduction 

Constantine Porphyrogenitus, De Administrando Imperio

Elsie, Robert, A Reader of Historical Texts, 11th-17th Centuries

Feraru, Remus Mihai, Vlahii din Peninsula Balcanică în lumina izvoarelor literare bizantine

Mărculeț, Vasile, Asupra identificării geţilor, dacilor şi Daciei din operele autorilor bizantini din secolele X-XV