Mitul "mileniului tăcerii": Au fost oare românii singurul popor european atestat târziu în izvoarele scrise?

Harta Poloniei și Lituaniei - Theatrum Orbis Terrarum (1592) 

   "Mileniul de tăcere" este un termen care vrea să evidențieze absența izvoarelor scrise certe privind existența românilor la nord de Dunăre, însă nu putem înțelege istoria românilor fără să înțelegem contextul istoric general și ignorând istoria altor popoare.

   Așadar sunt oare românii singurul popor european atestat târziu? Fiind menționați la multe secole după alte popoare - precum bulgarii, maghiarii, sârbii etc - românii ar putea părea o excepție în istoria Europei, doar că o astfel de opinie superficială ignoră unul dintre cele mai puternice popoare medievale, care a fost menționat abia în sec. XI și ce a reușit să-și formeze un stat abia în sec. XIII.

   Este vorba de lituanieni, care în sec. XIV-XV stăpâneau un imperiu păgân imens, de 900.000 kilometri pătrați¹, întins de la Marea Baltică la Marea Neagră. Prima atestare documentară a numelui “Lituania” (implicit a lituanienilor) este în cronica Quedlinburg din 1009², cu ocazia martiriului Sf. Bruno.

   Autorii monumentalei Istorii a Lituaniei³ remarcau că "de la menționarea [triburilor] Aesti (popoarele baltice) de către Tacitus au trecut aproape o mie de ani până când Lituania a fost menționată pentru prima dată într-un izvor istoric".

   Lituanienii sunt considerați ca locuind în regiunea baltică încă dinainte din antichitate, însă, în momentul în care ei sunt menționați pentru prima dată, popoarele vecine aveau deja formate primele state (Rusia Kieveană din c. 880, Polonia lui Mieszko din 960), iar prusacii vechi, aflați la nord-vest de lituanieni, erau cunoscuți încă din c. 870 (Geograful bavarez). Lituanienii nu sunt menționați nici printre vecinii Poloniei în relatările călătorului arab Ibrahim ibn Jakub, care la mijlocul sec. X a vizitat, printre altele, Polonia, și afirma că "Vecinii [Poloniei] lui Mesheqqo/Mashqah (ducele Mieszko I), sunt Rus în est și Burus (prusacii) în nord. Burus locuiesc pe coasta Mării. Au propria limba și ignoră limbile popoarele vecine"⁴.

   Știrile despre lituanieni se înmulțesc în momentul în care aceștia se remarcă în plan militar, mai întâi, în contextul campaniilor marelui cneaz Iaroslav cel Înțelept, în 1040, dar mai ales din sec. XII, după ce lituanienii încep să lanseze raiduri de jaf în în teritoriile învecinate. Prima campanie lituaniană independentă în teritoriile rusești are loc în 1183, în timpul căreia lituanienii au devastat Pskov și probabil Polotsk. Acesta a fost un moment semnificativ în istoria Lituaniei, marcând începutul expansiunii lor militare și politice. Însă triburile lituaniene vor fi unite abia în c. 1240, de către Mindaugas, care este încoronat oficial pe 6 iulie 1253 - moment ce marchează formarea primului stat lituanian unificat⁵.

   Dar asemănările între istoria timpurie a românilor și lituanienilor nu se rezumă doar la apariția târzie pe scena istoriei, ci trebuie remarcat că ambele popoare s-au dezvoltat în medii naturale similare, mai exact în zone puternic împădurite. Până la 70% din suprafața României era acoperită cu păduri în vechime⁶, în timp procentul pădurilor în Lituania se ridica la aproximativ 80% în secolul al XI-lea⁷.

   De altfel, cronicarii medievali descriu atât Lituania, cât și Țările române drept tărâmuri sălbatice, împădurite. Italianul Enea Silvio Piccolomini, descria Lituania, în 1458, ca fiind țara mlaștinilor și pădurilor⁸. În jurul anului 1240, englezul Bartholomeus Anglicus scria în repetate rânduri despre abundența pădurilor pe teritoriul Lituaniei, afirmând că este "protejată de păduri și mlaștini, astfel că există puține fortificații în afară de râuri, păduri și mlaștini pădurilor și mlaștinilor... plină de oi și animale sălbatice". La rândul său, Henri de Livonia scria că pădurile vaste îi protejau pe locuitori de incursiunile inamice⁹.

   Descrierile privind pădurile și mlaștinile din Lituania se aseamănă izbitor cu cele din țările române: "Târgoviște, (...) <făcută> inaccesibilă nu prin ziduri, ci prin șanțuri, val si metereze întărite pe dinafară doar cu pari ascuțiți și este așezată între mlaștini care o închid, cu păduri mocirloase si bălți, așa că aproape toată regiunea de jur împrejur este de netrecut", scria raguzanul Feliks Petančić în sec. XVI. Contemporanul său, Michael Bocignoli, afirma într-o broșură că "Mahomed (sultanul Mahomed al II-lea) trecând Dunărea pentru a răzbuna vătămări, a intrat în Valahia, Dragul (Vlad Țepeș) nu i-a ieșit nicidecum înainte, căci el dusese de pe ogoare si din sate nu numai oamenii și vitele, dar chiar toate cele trebuitoare traiului, în adâncurile pădurilor înconjurate de mlaștini"¹⁰.

Concluzii 

   În concluzie, absența mențiunilor despre români sau lituanieni în cronicile timpurii ar putea reflecta mai degrabă lipsa de interes sau cunoaștere a cronicarilor pentru astfel de regiuni împădurite și periferice. De altfel și alte popoare apar târziu în istorie, precum albanezii care apar abia spre finalul secolului al XI-lea tocmai în interiorul Imperiului Bizantin¹¹ Dacă bizantinii nu știau de albanezii din mijlocul Imperiului lor, oare câte informații de încredere aveau despre ținuturile păduroase de la nord de Dunăre? Mai mult, regiunile în care s-au format lituanienii și românii erau dominată de alte puteri și popoare, astfel cele două popoare nu erau relevante din punct de vedere politic-militar. Pe de altă parte, migrația unor mase mari de oameni este un eveniment vizibil, care este deseori consemnate de cărturari, însă, cumva, doar migrația masivă a românilor se pare că a fost invizibilă. Cel mai numeros popor din sud-estul Europei a apărut practic din neant.

   În încheiere vreau să-l citez pe dl. istoric Cătălin Borangic care a oferit o explicație foarte pertinentă pentru absența mențiunilor timpurii despre români:

"Menționările autorilor antici și medievali sunt ca știrile de la televizor. Abordează doar subiectele de interes, cele care au impact emoțional sau implicații socio-politice. Uneori exotismele. De asta la știri abundă crimele, accidentele, atacurile teroriste și veștile din Gaza, Ucraina sau Moscova. Ați auzit vreo știre la noi la TV-uri în ultimul deceniu despre Islanda. Melbourne sau comuna Pescueți, jud Caraș-Severin? (...) Românii apar rar în sursele discutate pentru că nu plecau anual cu cavaleria peste garnizoanele imperiale, nu prea ieșeau din firescul epocii și al zonei. Desigur, când s-a întâmplat să fie angrenați în chestii militare și politice s-a notat situația".

Note de final

¹  - Stasys Vaitekūnas, Lietuvos Didžiosios Kunigaikštystės gyventojai

² - Eurydice Network (platformă finanțată de Comisia Europeană), Historical development of Lithuania

³ - The History of Lithuania, p. 32 - lucrare publicată în numele MAE lituanian

⁴ - Mishin, Dmitrij, Ibrahim ibn-Ya'qub al-Turtushi's account of the Slavs from the middle of the tenth century' Annual of Medieval Studies at the CEU, p.188

⁵ - The History of Lithuania

⁶ - Cultura silvestră la români și alte popoare: Au fost oare pădurile seculare cheia supraviețuirii românilor în epoca migrațiilor? (partea I)

⁷ - Development of Land Cover Naturalness in Lithuania on the Edge of the 21st Century: Trends and Driving Factors, p. 2

⁸ - A Land of Forests and Swamp. The image of Lithuania in Medieval Europe

⁹ - Alan V. Murray, Marek Tamm et al., The Clash of Cultures on the Medieval Baltic Frontier, p. 24-25

¹⁰ - Călători Străini despre Țările Române, vol. I

¹¹ Brian Joseph, Angelo Costanzo, Jonathan Slocum, Albanian - Series Introduction