Cultura silvestră la români, lituanieni și alte popoare: Au fost oare pădurile seculare cheia supraviețuirii românilor în epoca migrațiilor? (partea I)

  Știați că până la 70% din suprafața României era acoperită cu păduri în vechime?¹ Iar cele mai împădurite zone erau chiar cele în care românii sunt pentru prima oară atestați în documente: Oltenia, nordul Munteniei, Transilvania, Maramureș.

   Există numeroase exemple de populații care s-au dezvoltat și au trăit, de voie sau de nevoie, în zone împădurite², Printre aceste popoare silvestre amintim neamurile germanice, finlandezii, galezii, triburile slavice și baltice, staroverii, bascii, elvețienii și, în mod particular, verii noștri din Alpi: rumanșii (cu dialectele SurSILVAN, SutSILVAN, ce denotă legăturile lor cu pădurea).

   Simplul fapt că existau triburi și grupuri de oameni ce trăiau exclusiv în codrii seculari arată, că deși pădurea părea inospitalieră pentru așezările umane, nu este complet prohibitivă, fiind un excelent loc de refugiu. Înseși motivele din cauza cărora oamenii evită în cele mai multe cazuri pădurile ca loc de așezare permanentă pot atrage unele populații, care, dintr-un motiv sau altul, din propria voință sau altfel, ocolesc regiunile populate și locurile expuse, explica Raphael Zon, unul dintre cei mai mari experți în silvicultură. Astfel, credincioșii de rit vechi din Rusia (rascolnicii/staroverii n.a.) și-au găsit libertatea religioasă în pădurile din zona Uralilor și în Siberia, venzii (sorbii n.a.) din estul Germaniei, lituanienii și finlandezii și-au conservat graiurile arhaice la adăpostul pădurilor și mlaștinilor împădurite³. 

    Păduri aproape de nepătruns și mlaștini periculoase au protejat ținuturile locuite lituanieni de raidurile ale cavalerilor teutoni, iar surse din secolul al XIV-lea amintesc că oricine dorea să ajungă la așezările lituaniene trebuia mai întâi să-și croiască drum prin pădurile dense, să construiască poduri peste râuri și mlaștini, iar în cazul expedițiilor militare, cavalerii erau nevoiți să marcheze traseele pentru a nu se rătăci. În contrast, aceste caracteristici geografice erau folosite în avantajul lor de către locuitorii locali, care găseau în păduri și mlaștini refugii naturale împotriva invadatorilor⁴.

    Însă, în timp ce pădurile protejau locuitorii lor de amenințările externe, totodată limitau contactele acestora cu exteriorul, cu populațiile înconjurătoare, astfel că, așa cum remarca istoricul finlandez Jukka Korpela, "locuitorii pădurii [din Finlanda n.a.] nu erau vizibili în ochii puterilor medievale", care nu le-au recunoscut drepturile. Prin urmare, "documentele medievale tratează zonele ca fiind nepopulate" și vorbesc despre populație atunci când locuitorii devin vizibili în documente, deoarece au fost nevoiți să-și schimbe modul de viață, să înceapă să cultive și să plătească taxe⁵. În mod similar, istoricii lituanieni amintesc că zonele sălbatice separau așezările răzlețe, astfel că, deseori, oamenii, care duceau o viață sedentară și insulară, "puteau doar să ghicească că alți oameni trăiau în pădurile și mlaștinile din jur"⁶.

Parcă mai știu o populație invizibilă care apare din neant în documente, fără să fie consemnată vreo migrație...oare cine să fie?

Arealul pădurilor europene în diverse perioade⁷

     Au fost oare pădurile seculare cheia supraviețuirii românilor la nord de Dunăre în epoca migrațiilor?

   Rolul major jucat de pădure în istoria românilor a fost sesizat de numeroși cronicari, călători străini, și cercetători. C.C. Giurescu, afirma, în monumentala sa lucrare "Istoria pădurii românești", că "nu retragerea la munte, ci retragerea la pădure" a asigurat continuitatea românilor, pentru care nu a fost doar refugiu, ci și sursă de hrană, materiale de construcție.

   Deloc întâmplător, încă de la primele atestări certe, românii sunt amintiți ca locuind în zona pădurilor, așa cum este cazul unui document din 1224 care menționează "sylva Blacorum ci Bissenorum". Totodată, primele formațiuni prestatele românești (voievodatele lui Litovoi și Seneslau) sunt amplasate în nordul Olteniei și Munteniei, în zone care până târziu în epoca modernă rămân puternic împădurite. Iar tradiția populară, hărțile vechi şi toponimia amintesc de codrii dispăruți (Codrii Neamțului, Codrii Vlăsiei, Codrii Orheiului, Bucov, la care se adaugă numeroase mențiuni de braniști, curături, runcuri).

   Trebuie precizat că populația locală nu trăia în copaci și nu se baza doar pe cules și vânătoare, ci practica și cultivarea pământului în luminișuri naturale ori în poieni, runcuri, lazuri, curături realizate prin tăierea unor porțiuni din pădure pentru a semăna grâu, orz, secară, legume, viță de vie ori pentru fânețe.

Ca urmare a creșterii populației și pentru a face loc terenurilor arabile și izlazurilor, avem numeroase documente medievale care menționează anevoioasele acțiuni de defrișare a pădurilor seculare, care se făcea cu securea și prin incendierea pădurilor.

   În încheiere, deși m-am limitat doar la Europa, ignorând culturi silvestre de pe alte continente, cred că este suficient să concluzionăm că traiul în codrii nu a fost o excepție, nu este nici SF, nici "poveste pentru copii" și nici "doar civilizatia maimutelor se dezvolta in padure", iar românii n-au fost nici primii, nici ultimii pentru care pădurea a fost casă, iar codrul frate...

   Cu toate acestea, există în continuare personaje care susțin cu tărie că strămoșii noștri "nu locuiau în pădure că nu erau animale" sau "să trăiești prin pădurile pline de sălbăticiuni ca mod de viață mi se pare de domeniul SF", ignorând faptul că studiile au arătat că suprafețe întinse pe continentul european erau în vechime acoperite de păduri.

Continuarea în partea a doua: Rolul economic al pădurii în societatea medievală românească...

Harta digitală a Munteniei din 1790⁸

Note

1 Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, p.11 ^↩

2 Istoricul Norman Cantor afirmă că "europenii trăiseră în mijlocul unor păduri vaste de-a lungul secolelor medievale timpurii. După 1250 au devenit atât de pricepuți la defrișare, încât până în 1500 nu mai aveau lemne pentru încălzire și gătit. Ei s-au confruntat cu un declin nutrițional din cauza eliminării aprovizionării generoase cu vânat sălbatic care trăia în pădurile acum dispărute" (Norman Cantor, The Civilization of the Middle Ages, p. 565). În Germania și Europa Centrală, probabil 70% din teritoriu era împădurit în 900 d.Hr., dar doar aproximativ 25% mai era până în 1900, potrivit Terezei Kwiatkowska. Totodată, istoricul francez Marc Bloch a remarcat că oamenii din perioada medievală erau în mod necesar „aproape de natură” într-o Europă care era în mare parte neîmblânzită (Teresa Kwiatkowska, The Sadness of the woods is bright: Deforestation and conservation in the Middle Ages, p. 42, Richard McClelland, The Draw of the Alps: Alpine Summits and Borderlands in Modern German, p.158). În secolul VII, la așezarea alemanilor în Elveția, cea mai mare parte a Elveției actuale era încă pădure virgină. Spațiul pentru așezări, terenuri agricole și pășuni a trebuit să fie obținut din pădure deasă prin defrișarea laborioasă a terenului, afirmă un istoric de la Muzeul Național de Istorie al Elveției (André Perler, “Rüti” and “Schwand” indicate historical clear-felling of forests). Iar pentru rumanșii din Elveția, pădurea seculară de pini God da Tamangur reprezintă un simbol al tenacității, al voinței de supraviețuire și al puterii, un veritabil "protector al limbii rumanșilor" (Richard McClelland, The Draw of the Alps: Alpine Summits and Borderlands in Modern German, p.141)^↩

3 Imperiul Roman a fost forțat să-și oprească expansiunea la granițele pădurilor masive din Germania a căror natură neospitalieră și sumbră a fost ilustrată în culori sumbre de scriitori antici precum Tacitus, Pomponius Mella, și Marcellinus, care vorbeau despre codrii din Germania ca despre ceva oribil și inaccesibil. Vasta pădure Herciniană, ce se întindea de la Rin până în Dacia, a blocat expansiunea Imperiului Roman și marca marginea lumii civilizate pentru greco-romani, care, în lipsa unor informații precise despre aceste locuri neexplorate, descriau codrii ca pe un loc sălbatic și întunecat, populat de seminții feroce și animalele mitologice. Pădurea Hercinică, care se întindea în Antichitate de la Rin și până în Dacia, este menționată de zeci de ori de autorii antici greci și romani. Iulius Cezar, în lucrarea Bellum Gallicum, oferă o descriere mitologizată a unei păduri întunecate, populată cu bestii fantastice, care arată cât de opacă era regiunea pentru învățații vremii. Caracterul impenetrabil al pădurii Hercinice, a împiedicat și incursiunea romană în Germania, condusă de Drusus, în 12-9 î.Hr., potrivit istoricului antic Florus. Iar în această pădure, peste doar câteva decenii, neamurile germanice vor distruge trei legiuni romane (Bătălia din Pădurea Teutoburgică). Dificultatea pătrunderii în pădurile seculare au fost un obstacol în calea tuturor marilor migrații istorice ale omului. În pădurea seculară, unde o potecă trebuie să fie tăiată cu toporul, omul trebuie să fie propriul animal de povară, afirma Raphael Zon. Dar nu doar romanii au fost opriți de pădurile dese, ci și valuri de triburi nomade care au invadat Europa - huni, avari, maghiari, uzi, pecenegi, cumani și tătari - care au evitat pădurile și s-au stabilit în zonele de stepă (Panonia, stepa nord-pontică, Bărăgan). Căile de migrație au fost în mare măsură determinate de deschiderile în padurile seculare. Raphael Zon, Forests and Human Progress, pp. 139-166 ^↩

⁴ Tomas Čelkis, Landscape of the Grand Duchy of Lithuania: Forests, Marshes and Lakes

⁵ "The forest dwellers were not visible in the eyes of the medieval powers, which did not acknowledge their rights. Therefore, the medieval documents deal with the areas as unpopulated and speak about their colonization when people became visible in the documents, because they were forced to change their way of life, to start cultivation, and to pay taxes" Jukka Korpela, Medieval Identities and 19th-Century National Imagination: Nailing Down Tribal Structure in the Medieval Eurasian Forest Zone and the Place of Finns, Karelians, Vepsians, and Lapps in It, p.3-4

⁶ Tomas Čelkis, idem

7 Kaplan, J.O.; Krumhardt, K.M.; Zimmermann, N. The prehistoric and preindustrial deforestation of Europe^↩

8 Harta Specht din 1790^↩

Bibliografie

Norman Cantor, The Civilization of the Middle Ages

Tomas Čelkis, Landscape of the Grand Duchy of Lithuania: Forests, Marshes and Lakes

Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi

Kaplan, J.O.; Krumhardt, K.M.; Zimmermann, N., The prehistoric and preindustrial deforestation of Europe, în Quaternary Science Reviews, Volume 28, Issues 27–28, December 2009, Pages 3016-3034

Jukka Korpela, Medieval Identities and 19th-Century National Imagination: Nailing Down Tribal Structure in the Medieval Eurasian Forest Zone and the Place of Finns, Karelians, Vepsians, and Lapps in It

Teresa Kwiatkowska, The Sadness of the woods is bright: Deforestation and conservation in the Middle Ages, în Medievalia, Vol. 39

Richard McClelland, The Draw of the Alps: Alpine Summits and Borderlands in Modern German

André Perler, “Rüti” and “Schwand” indicate historical clear-felling of forests

 Raphael Zon, Forests and Human Progress, în Geographical Review, Vol. 10, No. 3