De la loc de refugiu la resursă economică: Au fost oare codrii seculari cheia supraviețuirii românilor în epoca migrațiilor? (partea II)

- martie 31, 2024 By Mircea Iulian Istorie, nu basme și basne

Pădurea a jucat un rol crucial în istoria românilor, fiind menționată de numeroși cronicari și cercetători. Conform istoricului C.C. Giurescu, "nu retragerea la munte, ci retragerea la pădure" a asigurat continuitatea poporului român, servind nu doar ca refugiu, ci și ca sursă de hrană și materiale de construcție{1}.

Dar codrul nu oferea doar protecție; oamenii adaptați vieții în pădure obțineau numeroase resurse necesare traiului, de la vânat și pește la fructe de pădure și piei de animale și lemn pentru construcții. De asemenea, lemnul din pădure era utilizat pentru construcții. O caracteristică remarcabilă a pădurilor românești era frecvența pădureților, adică a pomilor sălbatici precum meri, peri, pruni și scoruși.

De altfel, Giurescu amintește că mulți dintre copacii pădurilor poarte nume de orgine latină, la fel și multe dintre roadele pădurii: Fagul (fagus), frasinul (fraxinus), ulmul (ulmus), cornul (cornus), teiul (tilia), plopul (populus), arinul sau aninul (alnus), tufanul (tufa), carpenul (carpinus), cerul (cerrus), arţarul (arciarius, din acer), sîngerul (postverbal din a sîngera, sanguinare), salcia (salix, -cis), sorbul (sorbus), socul (sambucus), zada (daeda), fragi (lat. fraga), alune (lat. abellona), ghindă (lat. glans), nuci (lat. nux), afine (lat. affinis), bureți (lat. boletus), ghebe (lat. gibbus). Tot de origine latină sînt următoarele părţi componente ale copacului; rădăcină (din radix, radicis), trunchi (trunculus), scoarţă (scortea), ramură (ramus), foaie (folia), floare (flos,-ris), fruct (fructus), sămînţă (sementia), mustaţă (mustăcea), putregai din putred (putridus), burete din boletis (boletus), cucuruz, fructul bradului; în limba sardă cocoriza, deci origine latină{2}.

Această bogăție a florei a stimulat și practicarea albinăritului. Vânatul de animale sălbatice, precum lupi, era de asemenea o ocupație frecvent menționată, fiind efectuat atât pentru hrană și blănuri, cât și pentru protecția turmelor.

De altfel, în epoca antică, scriitorul roman Pliniu afirma că "din pădure și-a extras omul prima hrană, prin frunzele copacilor peștera lui a fost făcută mai locuibilă și prin scoarța lor i-a fost asigurată îmbrăcămintea; chiar și în această zi, există seminții care trăiesc în circumstanțe similare cu acestea".

Pe lângă roadele oferite de pădure, locuitorii practicau și agricultura, defrișând porțiuni din pădure pentru a obține terenuri arabile și izlazuri. Aceste acțiuni de defrișare, descrise în numeroase documente medievale, se realizau prin metode precum tăierea cu securea și incendierea pădurilor.

Necesitatea de a defrișa pădurile pentru a obține noi terenuri agricole este indicată și de varietatea terminologiei în limba română pentru a descrie aceste acțiuni. Astfel, cuvântul "curătură" are numeroase sinonime, cum ar fi (învechit și popular) "posadă", (popular) "laz", (învechit și regional) "secătură", "seci", (regional) "gărână", "pârloagă", "tăietură", (în Bucovina, Maramureș și nordul Transilvaniei) "runc", (în Maramureș) "săcsie", (în Banat) "târsaică", "târsă", (în Transilvania) "târsătură", "târșeală"{3}.

Din păcate, această exploatare intensivă a resurselor forestiere a condus la o scădere alarmantă a suprafeței acoperite de păduri pe teritoriul actual al țării noastre.

Potrivit botanistului Emil Pop, solul de pădure, mărturie relictă a pădurilor de altădată, se întâlnește în Moldova şi Muntenia pe întinderi enorme rămase astăzi fără arbori. Hărți şi însemnări vechi indică păduri în locuri unde astăzi nu mai există. Dar pe baza dovezilor existente, Pop estima că, în vechime, pământul românesc trebuie să fi fost acoperit cu păduri în proporție de cam 60-70 % cu păduri{4}. Giurescu era de opinie că ultima cifră, de 70%, pare mai probabilă{5}.

Totuși, chiar și în sec. XVIII sau XIX, hărțile surprind resturile pădurilor imense de la nord de Dunăre, un exemplu în acest sens fiind Harta Specht, de la 1790{6}.

Istoricul Nicolae Iorga semnala că potrivit cadastrului realizat de autoritățile austriece în 1857, din totalul suprafeței Ardealului, pădurile reprezentau un procent de 43,1%{7}. Oare cât era de împădurită Transilvania în urmă cu un mileniu?

În concluzie, pădurea a jucat un rol esențial în viața românilor din evul mediu, oferindu-le nu doar adăpost, ci și resurse vitale pentru subzistență și dezvoltare.