Ce ne spun toponimele din Transilvania despre etnogeneza românilor?

Pornim adesea de la presupunerea că toponimele sunt surse „imparțiale”, independente de contextul istoric mai larg, care ne oferă o imagine precisă a populației generale dintr-o regiune, și prin urmare ne indică cu certitudine ce popor a fost primul într-un anumit teritoriu. 

Ca atare, în ultimele două secole, etimologiile numelor proprii de locuri au fost intens utilizate în eforturile de construire a spațiilor naționale și, implicit, pentru justificarea revendicărilor teritoriale. Reprezentanții curentelor naționaliste au dedicat mult efort și timp interpretării toponimelor pentru a demonstra continuitatea națiunii lor sau, mai bine zis, prezența lor într-un anumit spațiu geografic înaintea altor popoare rivale. 

Manipularea toponimiei în scopuri naționaliste a alimentat un război etimologic asupra Transilvaniei între români și maghiari. Pentru a demonstra justețea revendicărilor teritoriale concurente, cele două tabere au început să scotocească asiduu prin arhivele medievale în căutarea toponimelor care să le susțină viziunile lor diametral opuse cu privire la cine a fost primul în Transilvania și, prin urmare, cine are dreptul să stăpânească regiunea.¹ Însă aceste demersuri au produs adesea rezultate contradictorii; ambele tabere propunând etimologii în cel mai bun caz controversate, iar uneori de-a dreptul fanteziste. Nu voi analiza aici acuratețea acestor etimologii, deoarece nu acesta este scopul materialului de față și în plus ar fi un efort fără sorți de izbândă. 

Revenind la nesfârșita dezbatere româno-maghiară, cele două tabere sunt rareori de acord asupra vreunui aspect legat de Transilvania medievală timpurie, cu o singură excepție: nu există deloc divergențe cu privire la faptul că slavii s-au stabilit în bazinul carpatic cu câteva secole înaintea cucerirea maghiară. Cu diferența că, potrivit cărturarilor români, slavii au conviețuit timp de secole cu autohtonii proto-românii, fiind în cele din urmă asimilați de aceștia, în timp ce adversarii lor maghiari acceptă doar un contact de scurtă durată între slavi și presupușii nou-veniți români la finalul Evului Mediu.²

Așadar, dacă toponimele ne spun cu certitudine cine are întâietate într-un anumit teritoriu, ne putem aștepta ca majoritatea relativă ori absolută a toponimelor din Transilvania să fie măcar de origine slavă, așadar din perioada dinainte de cucerirea regiunii de către maghiari.

Subiectul toponimiei din Transilvania a fost abordată de numeroși istorici europeni, în special din România și Ungaria, printre care îi amintim pe Robert Rosler, A.D. Xenopol, Ovid Densusianu, B.P. Haședu, Pál Hunfalvy, Nicolae Drăganu, László Makkai, István Kniezsa, János  Melich, Gottfried Schramm, Iorgu Iordan, Emil Petrovici și mulți alții.³  

Pentru a testa această ipoteză, vom apela la studiile care analizează numele proprii de locuri din Transilvania medievală dintr-o perspectivă cantitativă, ceea ce teoretic ne va permite să stabilim cu precizie ordinea cronologică în care diversele grupuri etnice și-au pus amprenta asupra toponimiei transilvănene.

O primă statistică, citată de istoricul László Makkai arată că din cele 2056 de toponime din Transilvania identificate în documente care datează dinainte de 1400, doar 102 dintre aceste nume de locuri erau de origine slavă, adică 5% din total.⁴ Pe de altă parte, toponimele de origine maghiară formau majoritatea absolută. Date similare au fost oferite și de István Kniezsa, care a arătat că 428 din cele 511 toponime menționate până la finalul sec. XIII erau de origine maghiară, adică 83% din total; pentru ca în ultima parte a secolului următor, dintre cele 1757 de denumiri de locuri, 1355 erau maghiare (adică 77%), 89 germane (5%) și doar 79 slave (4,5%) și 76 românești (4,4%).⁵

Doar că această stare de fapt creează un paradox: cum majoritatea toponimiei medievale din Transilvania este maghiară asta ar însemna nici măcar slavii nu locuiau în regiune înainte de cucerirea maghiară.

Însă, faptul că multe dintre râurile din Transilvania poartă nume de origine antică - Tisa, Someș, Criș, Mureș, Ampoi, Olt, Timiș, Dunărea⁶  - reprezintă o dovadă clară că regiunea nu era nicidecum teritoriu nelocuit, un deșert, așa cum le place unora să creadă, ci dimpotrivă, maghiarii au întâlnit aici o populație locală de la care au preluat aceste denumiri vechi. Pe de altă parte, datele citate mai sus arată că microtoponimia - numele entităților geografice mici, de pildă așezări - a suferit modificări ample, fiind în mare parte ștearsă de cucerirea maghiară. Mai mult, trebuie ținut cont că în multe cazuri sunt înregistrate toponime paralele, adică denumiri diferite în maghiară, germană, română și slavonă pentru același loc. Un exemplu în acest caz fiind chiar orașul Alba Iulia, denumit Bělgradŭ în slavona veche, Bălgrad în româna veche, Gyulafehérvár în maghiară și Weißenburg în germană.

Așadar, apare întrebarea: cum au dispărut majoritatea toponimele pre-maghiare?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să încercăm să înțelegem modul în care toponimele au fost create și păstrate sau înlocuite, iar pentru acest lucru trebuie să ne lărgim orizonturile, să analizăm dacă alte regiuni din lume au experimentat aceeași discontinuitate toponimică.

Iar o primă țintă este o altă fostă provincie romană: Britania. 

Distribuția oiconimelor cu sufixe românești (-ești,-eni/-ani,-ari) în spațiul românesc la nivel comunal (Boamfă 2018)

 

 

Partea occidentală a fostei provincii romane, astăzi Țara Galilor (în engleză: Wales, în galeză: Cymru) oferă dovezi concludente că redenumirea toponimelor poate avea loc în ciuda continuității demografice: expansiunea stăpânirii engleze în Țara Galilor în secolul al XI-lea a generat înlocuirea pe scară largă a toponimelor galeze cu unele englezești, în pofida faptului că majoritatea gospodăriilor libere au rămas galeze din punct de vedere etnic.⁷ Astfel, analiza registrului cadastral Domesday Book, finalizat în anul 1086, arată faptul că, în comitatele de la frontiera dintre Anglia și Țara Galilor, autohtonii galezii locuiau pe moșii feudale și în locuri cu nume englezești, iar lorzii lor aveau și ei nume comune englezești.⁸ O sursă extrem de importantă pentru studiul toponimelor galeze vechi este compilația de documente Book of Llandaf, din sec. XII. Din cele 206 toponime înregistrate în documente, 62% au dispărut din uz, deși populația galeză a continuat să locuiască în aceste locuri. Supraviețuirea relativ limitată a toponimelor galeze din Evul Mediu timpuriu ar putea fi atribuită anglicizării ulterioare a regiunilor menționate în Book of Llandaf, în condițiile în care engleza s-a impus ca limbă de prestigiu, iar unele regiuni au devenit anglofone relativ devreme, încă din evul mediu. De asemenea, schimbarea structurii proprietății funciare în secolele XI–XII probabil a a accentuat procesul de înlocuire a toponimelor vechi.⁹ 

Analizarea situației din restul fostei provincii Britania, astăzi Anglia, va releva un alt aspect sesizabil și în cazul Daciei: toponimele care desemnează locurile cu importanță sporită (râuri, munți, orașe mari) tind să supraviețuiască mai des decât cele care se referă la mai puțin importante.¹⁰

Invaziile anglo-saxone, începând cu secolul al V-lea d.Hr., au remodelat profund peisajul lingvistic al Britaniei, rezultatul fiind înlocuirea aproape completă a toponimelor celtice cu unele anglo-saxone, în special în zona sud-est a fostei provincii romane. Doar o parte din hidronime - nume de râuri - păstrându-și vechile denumiri. Dispariția pe scară largă a denumirilor celtice din perioada anterioară invaziilor anglo-saxone reprezintă un paradox greu de rezolvat de cercetători. Pe de o parte, există tot mai multe dovezi că populația autohtonă celtică, mai mult sau mai puțin romanizată, a supraviețuit invaziei anglo-saxone și chiar a coexistat cu invadatorii de neam germanic. Pe de altă parte, înlocuirea toponimelor celtice pare să contrazică această interpretare a evenimentelor.¹¹

Cercetătorii britanici au propus o varietate de soluții, dar este greu de crezut că o singură explicație va putea elucida întreg fenomenul.  

Istoricul Alaric Hall crede că toponimele celtice au fost înlocuite treptat de către anglo-saxoni, astfel că pentru o perioadă au coexistat variante diferite ale aceluiași toponim. Acest proces este vizibil în cazul orașului roman Verulamium, menționat inițial în documentele anglo-saxone ca Uerlamacæstir, pentru ca ulterior numele celtic să dispară complet, fiind rebotezat ca St Albans. Situația s-a repetat probabil și în alte cazuri, vechile și noile denumiri coexistând o perioadă îndelungată înainte ca varianta anglo-saxonă să se impună, deseori înainte de prima atestare documentară.¹² 

O altă variantă a fost propusă de către Margaret Faull, care consideră absența bilingvismului în prima fază a invaziilor anglo-saxone a împiedicat transmiterea toponimelor celtice, astfel că invadatorii au preferat să creeze denumiri în propria limbă. Toponimele celtice s-au păstrat mai bine în regiunile în care anglo-saxonii s-au extins mai târziu ca urmare a dezvoltării bilingvismului.¹³ 

Un alt factor care explică dispariția unora dintre vechile denumiri celtice se referă la procesul de adaptare a toponimelor la limba noilor stăpânitori, astfel că termenii originali au fost deseori distorsionați de-a lungul secolelor prin pronunție eronate, ortografie inconsistentă și reinterpretare etimologică, devenind de nerecunoscut. Un exemplu în acest sens este orașul York, care inițial s-a numit Eburacum sau Eboracum, probabil de la numele celtic Eburos („omul tisă”). Anglo-saxonii, necunoscând sensul, au transformat numele, prin reinterpretare etimologică („etimologie populară”), în Eoforwic („așezarea mistreților”). Vikingii, preluând orașul de la anglo-saxoni, l-au redenumit Eorvik sau Jorvik - prima parte fiind cuvântul scandinav pentru mistreț, iar a doua parte au asociat-o cu termenul generic scandinav pentru golf (vík). Anglo-saxonii, după ce i-au alungat pe vikingi, n-au revenit la vechea formă anglo-saxonă, ci au păstrat forma dată de vikingi – Jorvík (în engleză având sensul de „Golful lui Jor”) – dar în timp denumirea s-a erodată până la forma actuală: York.¹⁴

Procesul de transformărilor succesive ilustrat de cazul York arată cum migrațiile influențează toponimia.

De remarcat, în timp ce Britania a fost cucerită lent de triburile anglo-saxone, ceea ce a permis coexistența autohtonilor galezi cu migratorii; fosta provincie Dacia însă a fost călcată de un lung șir de popoare migratoare care au staționat efemer în regiune, astfel că șansele dezvoltării unor relații de coexistență între autohtoni și nou-veniți au fost practic inexistente, cu excepția slavilor.  

Un alt exemplu este cel al colonizării Americilor, poate cel mai sistematic caz din istorie de înlocuire a toponimelor indigene. Conchistadorii spanioli au șters în mod sistematic denumirile de locuri indigene din America Latină, înlocuindu-le cu denumiri europene care onorau sfinți catolici și membri ai regalității spaniole.  

Concluzii 

Din exemplele expuse mai sus putem trage unele concluzii care ar putea fi utile discuției privind toponimia românească.

Oare de ce românii au păstrat toponimele slave (veniţi, în optica unor, abia pe la
finele veacului al XIII-lea din sudul Dunării, pe când ungurii şi nemţii le-au înlocuit prin traducere?

Studierea discontinuității toponimiei în alte regiuni ne poate oferi un model pentru pierderea toponimelor preromane și romane din Dacia fără a fi nevoie să invocăm o migrație masivă care nu este atestată de nicio sursă. 

Continuitatea populației nu a însemnat neapărat și continuitate toponimică, în special în cazul instabilității sau lipsei unei organizări statale. Numele locurilor mici sunt mai vulnerabile la schimbare, în timp ce elementele naturale majore (râuri, munți, orașe mari) își păstrau denumirea mai mult timp. Popoarele invadatoare tind să-și impună propria limbă în ceea ce privește toponimia, ca mijloc de afirmare a autorității. Absența bilingvismului împiedică transferul numelor între grupuri; astfel că fiecare comunitate etno-lingvistică își creează propriile toponime, însă denumirile aparținând grupului supus tind să fie mai puțin longevive.  

Note

¹ Berecz 2020

² idem

³ Berecz 2020, Drăganu 1928,  Kniezsa 1943, Makkai 2001, Xenopol 1884

⁴ Makkai 2001

⁵ Kniezsa 1943, p. 157-158, 168

⁶ idem, p. 116

⁷ Hall 2011, p. 221

⁸ Lewis 2007, p. 134–136

⁹ Hall 2012, p. 112-126

¹⁰ Hall 2011, p. 228-229

¹¹ Hall 2011, 2012 Hough 2004, Mills 2011, Tichelaar 2002, Faull 1977

¹² Hall 2011, p. 222

¹³ Faull 1977

¹⁴ Fellows-Jensen 1987, Tichelaar 2002, p. 8-9

 

Bibliografie

Berecz 2020. | Ágoston Berecz, A Contest for Priority: Nineteenth-Century Place-Name Etymologies of Transylvania at Large

Boamfă 2018. | Ionel Boamfă, Considerații referitoare la cartografierea antroponimelor și toponimelor românești

Drăganu 1928. | Nicolae Drăganu, Toponimie şi istorie

Domonkos 1983. | Leslie S. Domonkos, The Multiethnic Character of the Late Medieval Hungarian State, în: J. F. Cadzow, A. Ludanyi, L. J. Éltető (editori), Transylvania: The Roots of Ethnic Conflict,  p. 52 

Erdeljić 2011.  | Tanja Gradečak Erdeljić, Toponyms as Evidence of Linguistic Influence on the British Isles 

Faull 1977. | Margarest Faull, British Survival in Anglo-Saxon Northumbria, citat in Celtic Place-names

Fellows-Jensen 1987. | Gillian Fellows-Jensen, 'York',

Hall 2011. | Alaric Hall, A gente Anglorum appellatur: The Evidence of Bede's Historia ecclesiastica gentis Anglorum for the Replacement of Roman Names by English Ones During the Early Anglo-Saxon Period

Hall 2012. | Alaric Hall, The Instability of Place-Names in Anglo-Saxon England and Early Medieval Wales, and the Loss of Roman Toponymy

Hough 2004. | Carole Hough, THE (NON?)-SURVIVAL OF ROMANO-BRITISH TOPONYMY  

Kniezsa 1943. | István Kniezsa, Kelet-Magyarország helynevei 

Kovács 2014. | Éva Kovács, On the historical source value of toponyms. Toponyms as a source for the reconstruction of ethnic relations 

Lewis 2007. | C. P. Lewis, Welsh territories and Welsh identities in late Anglo-Saxon England

Makkai 2001. | László Makkai, The 'Tót' Slavs of Transylvania în: Béla Köpeczi (editor general), History Of Transylvania 

Mills 2011. | A. D. Mills, A Dictionary of British Place Names 

Tichelaar 2002. | Tjeerd Tichelaar, Toponymy and language, p. 8-9 

Xenopol 1884. |  A.D. Xenopol, 1884, Teoria lui Rosler: Studii asupra staruintei Rominilor in Dacia Traiana, 175-214