Retragerea aureliană: Paradoxul scăderii numărului de inscripții latine în provinciile sud-dunărene unde, teoretic, au fugit daco-romanii

Altar votiv de marmură descoperit la Sarmizegetusa (sursa: cluj24.ro)

Retragerea aureliană (271-275 d.Hr.) reprezintă un moment crucial în istoria spațiului dunărean, însă analiza statistică a inscripțiilor din provinciile dunărene în secolul III d.Hr contrazice teoria unei retrageri masive din Dacia romană spre sud. Datele concrete arată un declin constant al producției epigrafice în provinciile romane de la sud de Dunăre, vecine cu Dacia, chiar și după retragerea aureliană.

Înainte de începe expunerea datelor țin să subliniez importanța unei metodologii stricte și a prudenței atunci când este este vorba de o analiză epigrafică înșelător de simplă. La o primă vedere poate părea o joacă de copii, o simplă numărătoare a inscripțiilor, doar că nimic mai fals; micile detalii sunt vitale pentru a evita capcanele. În caz contrar, interpretând datele după ureche și ignorând contextul istoric, atunci și rezultatul va fi pe măsură. Mai multe detalii despre metodologia folosită puteți citi în prima notă de subsol¹.

Examinarea distribuției inscripțiilor în provinciile dunărene indică un declin al producției epigrafice, care începe înainte de retragerea aureliană și continuă și după aceasta. În perioada 230-249 d.Hr., care poate fi considerată ultima perioadă de stabilitate relativă, se observă o activitate epigrafică intensă în toate provinciile analizate: Pannonia Inferior prezintă cel mai mare număr de inscripții (106), urmată de Dacia (77)² și Moesia Inferior (61), în timp ce Moesia Superior înregistrează un număr mai redus, doar 30.

Perioada anilor 250-269 d.Hr. marchează începutul unui declin dramatic în producția epigrafică. Numărul inscripțiilor scade semnificativ în toate provinciile: Dacia înregistrează o scădere de la 77 la 16 inscripții³, Moesia Inferior de la 61 la 10, Moesia Superior de la 30 la 11 inscripții, iar Pannonia Inferior de la 106 la 30. 

Retragerea aureliană nu generează o revigorare a producției epigrafice la sud de Dunăre

În perioada aureliană și post-aureliană, numărul inscripțiilor latine continuă să fie unul redus în provinciile vecine cu Dacia, în special în Moesia Superior, unde se s-au descoperit doar 4 (patru) inscripții din perioada 270-289 d.Hr. În Moesia Inferior au fost descoperite 11, iar în Pannonia Inferior, 13. De altfel, în teritoriul unde a fost organizată Dacia Aureliană, între cele două Moesii, au fost descoperit doar 3 inscripții în perioada 270-290 d.Hr, una la Ratiaria și două la Oescus.

Retragerea aureliană a determinat o scădere majoră a creațiilor epigrafice în Dacia, dar nu completă; trupele romane staționate în anumite puncte strategice de la nord de Dunăre (Dierna, Drobeta, Sucidava, Romula) în secolele III-VI⁴ au continuat să lase numeroase inscripții. 

La sfârșitul secolului al III-lea și în prima jumătate a secolului al IV-lea, după ce împăratul Dioclețian a stabilizat situația imperiului și a pus capăt crizei secolului al treilea, producția epigrafică la Dunărea de Jos a început să-și revină încet, însă departe de nivelul de dinainte de criză Acest lucru indică o anumită stabilizare economică și administrativă a regiunii. În Moesia Superior, au fost identificate șapte inscripții, în Moesia Inferior s-au descoperit 27 de inscripții, iar în Pannonia Inferior, 13.

 

În ceea ce privește situația la nord de Dunăre, în fosta Dacie, au fost descoperite 149 de inscripții (în latină și greacă, majoritatea de mici dimensiuni) din perioada ultimului pătrar al sec. III și până în secolul al VI-lea.⁵

Concluzii

Declinul producției epigrafice latine în unele provincii romane nu poate fi atribuită exclusiv și în mod simplist dispariției populației romanizate. Există mai mulți factori care explică încetarea producției epigrafice, deși populația persistă în regiunea respectivă.

Inscripțiile reprezentau o formă importantă de comunicare și comemorare în lumea antică romană. Însă, așa cum a observat istoricul Ramsay MacMullen⁶, producția acestor inscripții nu a fost constantă de-a lungul perioadei romane. Acest fenomen a cunoscut o perioadă de efervescență în primele două veacuri după Hristos, după care urmează un lung declin, cu redresări modeste în unele regiuni. Vârful producției epigrafice a fost atins la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea. În contextul crizei care a măcinat imperiul în veacul al treilea, numărul de inscripții noi a scăzut dramatic în multe regiuni ale Imperiului, inclusiv în provinciile balcanice. 

Așadar, fenomenul epigrafic era deja în declin în momentul retragerii aureliene, nu doar în Dacia, ci în multe zone din Imperiu.

Datele analizate nu susțin ipoteza unei relocări masive a populației daco-romane la sud de Dunăre care să fi generat o creștere a producției epigrafice în provinciile învecinate. Dimpotrivă, datele sugerează:

• Un declin general al practicii epigrafice în întreaga regiune dunăreană, începând din perioada crizei secolului al III-lea
• Absența oricărei creșteri semnificative a numărului de inscripții în provinciile sud-dunărene după retragerea aureliană
• O posibilă transformare mai profundă a practicilor culturale și sociale în întreaga regiune

Analiza datelor epigrafice ar trebui să ne facă să regândim natura și amploarea retragerii aureliene, dar și impactul mai larg al crizei secolului al III-lea asupra societății provinciale romane, însă este un indicu clar că absența inscripțiilor latine nu implică neapărat absența sau prezența unei populații romanice. 

Țin să subliniez în încheiere că, pe lângă această analiză cantitativă a producției epigrafice romane din regiunea Dunării de Jos în secolul al III-lea, o abordare calitativă aprofundată este esențială pentru a înțelege mai bine situația complexă din acea perioadă. O astfel de analiză calitativă ar putea oferi noi detalii despre identitatea celor care au comandat inscripțiile (oficiali publici, militari, preoți, simpli cetățeni, etc.), ar putea clasifica inscripțiile în funcție de tipologie și ar permite corelarea datelor epigrafice cu evenimentele și transformările politice, economice, sociale și militare din acea perioadă.

Un mileniu de tăcere în plan epigrafic la nord ...și la sud de Dunăre

Declinul epigrafic înregistrat în Dacia post-romană nu este un fenomen singular: numărul inscripțiilor în limba latină în provinciile balcanice ale Imperiului Roman se prăbușește la practic zero imediat după prăbușirea limesului danubian în anul 602. De la 133 de inscripții în limba latină în secolul al VI-lea, numărul mărturiilor epigrafice latinești scade la doar două în secolul al VII-lea.

Iar după această dată, timp de un mileniu, în Balcani nu au mai fost descoperite inscripții într-o limbă romanică orientală.

Note

¹ Inscripțiile pot fi consultate online pe baza de date epigrafice EDCS (Epigraphik-Datenbank Clauss-Slaby) una dintre cele mai importante surse privind studierea inscripțiilor latine din perioada romană, care a fost creată și administrată de un grup de cercetători de la Universitățile din Zurich și Eichstätt-Ingolstadt. Baza de date conține în prezent un număr de 537.276 de inscripții, acoperind o perioadă vastă, din primele secole ale Imperiului Roman până după anul 1000. 

O dificultate majoră este constă în faptul că o pentru parte semnificativă a inscripțiilor nu există o o dată precisă. În unele cazuri, datările estimate se încadrează într-un interval larg, de o jumătate de secol sau chiar mai mult. De exemplu, o serie de inscripții sunt datate estimativ între anii 250-300 d.Hr, ori 270-350 d.Hr, inclusiv unele inscripții din Dacia. Această perioadă de trei sferturi de secol reflectă dificultățile în stabilirea cu acuratețe a momentului exact al realizării acestor monumente epigrafice. Această imprecizie în datare este cauzată de absența unor indicii cronologici clari în conținutul sau contextul arheologic al multor inscripții. Fără repere temporale solide, cercetătorii sunt nevoiți să se bazeze pe elemente mai generale, cum ar fi stilul paleografic sau contextul istoric mai larg, ceea ce conduce la intervale largi de datare. Așadar, pentru clasificarea temporală a inscripțiilor, am inclus doar inscripțiile în limba latină datate în perioadele specificate, excluzând pe cele fără o datare rezonabilă.

² Pentru a facilita identificarea inscripțiilor am listat indicativul EDCS-ID al inscripțiilor din (momentan doar) Dacia incluse în analiză. Astfel, pentru perioada 230-249 d.Hr. avem următoarele inscripții în Dacia romană: EDCS-13600288, EDCS-11200629, EDCS-31700008, EDCS-28400589, EDCS-27200133, EDCS-27200180, EDCS-15800168, EDCS-41300196, EDCS-27300083, EDCS-26600859, EDCS-08500535, EDCS-12200251, EDCS-12200252, EDCS-08600626, EDCS-28400717, EDCS-32200989, EDCS-26600892, EDCS-08901114, EDCS-26600722, EDCS-16100183, EDCS-08500534, EDCS-67400436, EDCS-67400460, EDCS-72700160, EDCS-64100123, EDCS-72700149, EDCS-70100059, EDCS-09700726, EDCS-31700004, EDCS-31700005, EDCS-27200005, EDCS-15800020, EDCS-15800047, EDCS-15800155, EDCS-15800188, EDCS-26600870, EDCS-26600890, EDCS-29000023, EDCS-28400657, EDCS-11300308, EDCS-11300339, EDCS-11300593, EDCS-10200187, EDCS-45100249, EDCS-09700305, EDCS-09700306, EDCS-45100321, EDCS-24500528, EDCS-45100328, EDCS-67400433, EDCS-27200136, EDCS-20400535, EDCS-45100305, EDCS-26600768, EDCS-27200168, EDCS-11800571, EDCS-29100435, EDCS-13600285, EDCS-81300039, EDCS-81300040, EDCS-11201016, EDCS-15500083, EDCS-15500089, EDCS-15500090, EDCS-09401180, EDCS-44200276, EDCS-26600815, EDCS-26600816, EDCS-26600900, EDCS-28400704, EDCS-31900186, EDCS-11200621, EDCS-11200896, EDCS-11200897, EDCS-11200898, EDCS-11200094, EDCS-11200189.

³ Inscripții din perioada 250-269 d.Hr: EDCS-15800204, EDCS-08500574, EDCS-15500088, EDCS-34100103, EDCS-28400718, EDCS-13800206, EDCS-08500570, EDCS-06100498, EDCS-65600129, EDCS-65600130, EDCS-26600773, EDCS-28400656, EDCS-27200001, EDCS-26600755, EDCS-26600745, EDCS-11200098

⁴ După retragerea aureliană, Imperiul Roman a menținut o duzină de puncte fortificate la nord de Dunăre (Sucidava, Drobeta, Dierna, Constantiniana Daphne, Mehadia, Hinova etc). Aceste capete de pod au jucat un rol important în strategia defensivă romană la Dunărea de Jos, permițând Imperiului să mențină o prezență militară și comercială la nord de fluviu și să monitorizeze mișcările populațiilor migratoare. Constantin cel Mare, care se considera un "restitutor Daciae", va extinde stăpânirea romană în stânga fluviului, construind chiar un pod ce lega Oescus de Sucidava. (pentru mai multe detalii vezi Dorel Bondoc, The Roman Rule to the North of the Lower Danube; Jakub Hendzel, The reconquest of Dacia by Constantine the Great; și Opriș, Ioan Carol; Speriatu, Vicentiu S.; Călina, Vlad-Nicolae, Pons per Danuvium ductus. Date noi despre podul lui Constantin cel Mare dintre Oescus și Sucidava)

⁵ Emilian Popescu, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România, p.293-374

⁶ Ramsay MacMullen, The Epigraphic Habit in the Roman Empire

Bibliografie