Absența inscripțiilor în latină înseamnă oare și absența populației romanice din Dacia post-aureliană?

Sigiliu imperial emis de Heraclius (Catalogue of Byzantine Seals - Dumbarton Oaks) 

Absența inscripțiilor aparținând locuitorilor latinofoni este adesea prezentată ca o dovadă decisivă contra continuității populației romanice în Dacia post-aureliană, însă acest argument este valid doar dacă considerăm Dacia drept un caz izolat și alegem să ignorăm contextul mai larg al transformărilor care au avut loc în întreaga regiune balcanică după retragerea administrației romane.

Dacia post-romană reprezintă, într-adevăr, un exemplu evident de perturbare gravă a evoluției societății locale, în contrast cu ceea ce s-a întâmplat în Italia, Hispania, Galia și chiar Africa de Nord, dar se observă numeroase similitudini cu situația din provinciile balcanice ale Imperiului Roman (Moesiile, Macedonia, chiar și Dalmația) după prăbușirea limesului danubian în anul 602.

În timp ce Occidentul a cunoscut o continuitate relativă a structurilor sociale, culturale și administrative din epoca romană, Dacia și fostele provincii imperiale din Balcani au experimentat o ruptură mult mai accentuată și mai brutală față de ordinea romană, marcată de schimbări semnificative în plan social și cultural-identitar.

A fost oare Dacia post-romană o excepție? Similitudini privind discontinuitate epigrafică post-romană în Dacia și în regiunea balcanică

Retragerea aureliană a determinat o scădere abruptă a creațiilor epigrafice în Dacia¹; singurele inscripții din epoca post-romană fiind cele lăsate de trupele romane rămase în anumite puncte strategice de la nord de Dunăre (Dierna, Drobeta, Sucidava, Romula) în secolele III-VI², cât și înscrisuri pe obiecte care fie au aparținut triburilor barbare, fie nu pot fi atribuite în mod cert unei anumite populații.

La o primă vedere, am putea interpreta această tăcere epigrafică drept un semn al dispariției populației romanice din Dacia după retragerea aureliană. Dar să nu ne grăbim să tragem o concluzie superficială. Oare ce s-a întâmplat în Balcani după retragerea heracliană?

Un mileniu de tăcere la nord ...și la sud de Dunăre

La fel ca în cazul Daciei, numărul inscripțiilor în limba latină în provinciile balcanice ale Imperiului Roman se prăbușește la practic zero imediat după prăbușirea limesului danubian în anul 602. De la 152 de inscripții în limba latină în secolul al VI-lea, numărul mărturiilor epigrafice latinești scade la doar două în primul sfert al secolul al VII-lea³: o inscripție pe un sarcofag din orașul Salona, Dalmația (c. 612)⁴și un sigiliu imperial găsit Dobrogea (datat între anii 613-625)⁵. Așadar, nici vorbă de un declin lent al epigrafiei latine în Balcani, ci o este dispariție bruscă.

Iar după această dată, timp de un mileniu⁶, în cea mai mare parte a Balcanilor⁷ se așterne o tăcere deplină în planul creațiilor epigrafice aparținând populației romanice orientale.

Așadar, aceeași discontinuitate epigrafică din Dacia se observă și în fostele provincii imperiale din Balcani - unde continuitatea populației romanizate este incontestabilă, astfel că este evident că absența inscripțiilor latine în Dacia Traiană după 275 nu poate fi considerată, în sine, un argument decisiv pentru absența populației romanice. 

Discontinuitatea epigrafiei latine în unele provincii romane nu poate fi atribuită exclusiv și în mod simplist dispariției populației romanizate. Există mai mulți factori care explică încetarea producției epigrafice, deși populația persistă în regiunea respectivă.

De ce au renunțat romanii să mai scrie inscripții pe scară largă?

Inscripțiile reprezentau o formă importantă de comunicare și comemorare în lumea antică romană. Însă, așa cum a observat istoricul Ramsay MacMullen⁸, producția acestor inscripții nu a fost constantă de-a lungul perioadei romane. Acest fenomen a cunoscut o perioadă de efervescență în primele două veacuri după Hristos, după care urmează un lung declin, cu redresări modeste în unele regiuni. Vârful producției epigrafice a fost atins la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea. În contextul crizei care a măcinat imperiul în veacul al treilea, numărul de inscripții noi a scăzut dramatic în multe regiuni ale Imperiului, inclusiv în provinciile balcanice⁹. Așadar, fenomenul epigrafic era deja în declin în momentul retragerii aureliene, nu doar în Dacia, ci în multe zone din Imperiu.

Ce a determinat această fluctuație și ce ne spune asta despre societatea romană?

Explicațiile pentru acest fenomen sunt diverse și constituie un subiect de dezbatere în rândul istoricilor. Unii istorici au interpretat declinul producției de inscripții ca un semn al decăderii Imperiului Roman, alții au sugerat că ar fi fost un efect al edictul lui Caracalla prin care toți oamenii liberi din imperiu primeau cetățenia romană¹⁰, iar alții au vorbit despre un cumul de cauze: dificultățile economice, reducerea activității edilitare, triumful creștinismului, declinul instituțiilor civice tradiționale bazate pe competiția publică¹¹.

De ce evoluțiile din Occident nu explică declinul culturii latine în Dacia și Balcani?

Pe lângă aceste cauze generale, în urma unei analize atente putem distinge o serie de factori particulari ce explică declinul culturii în Dacia și în provinciile romane din Balcani, elemente care se aplică într-o măsură mult mai mică în Occident, Africa de Nord ori în regiunile din Orient (Caucaz, Anatolia).

Romanitatea din Balcani, fragmentată și izolată, a urmat o traiectorie mult mai încâlcită în contrast cu regiunile coezive de limbă romanică din Occident.

- Instabilitate prelungită. Spre deosebire de Occident, unde barbarii germanici au format rapid regate stabile, în Balcani, prăbușirea limes-ului danubian în 602 d.Hr. a aruncat regiunea într-o perioadă de instabilitate, fragmentare și insecuritate profundă în următoarele secole, cu invazii succesive ale slavilor, avarilor, bulgarilor etc. Și totuși populația romanică a supraviețuit în aceste condiții vitrege în Balcani...chiar dacă au încetat să scrie inscripții. De ce ar fi fost diferită Dacia?

- Fragmentare. În timp ce regatele barbare ale vizigoților, vandalilor, francilor și ostrogoților apar în Occident imediat după cucerirea provinciilor imperiului, copiind în mare parte sistemul administrativ roman și preluând numeroase elemente din civilizația romano-creștină. La polul opus, în Balcani, provinciile romane sunt înlocuite de triburi și uniuni tribale slave, entități cu o organizare relativ primitivă, care erau adesea în conflict unele cu altele. Triburile invadatoare reușesc târziu să creeze formațiuni statale stabile la mai multe decenii după prăbușirea administrației romane¹².

- Prăbușirea vieții urbane. Orașele au jucat un rol crucial în răspândirea limbii și epigrafiei latine în Imperiul Roman¹³. Însă, în urma retragerii trupelor romane și a instabilității create de invaziile din sec. VI-VII, viața urbană în Balcani a decăzut semnificativ ¹⁴, iar acest context a redus dramatic oportunitățile și necesitatea producerii inscripțiilor publice, care erau anterior un element important al culturii romane urbane. Cele mai afectate orașe au fost cele situate în zona mai romanizată din nordul Balcanilor, astfel că populația romanică s-a ruralizat rapid, dispersându-se în comunități mai mici și izolate¹⁵. Nici viața urbană în Occident nu a scăpat neatinsă în urma perturbărilor de la finalul antichității, însă declinul a fost incomparabil mult mai redus. Așadar, situația din Balcani este mai similară cu cea din Dacia, unde viața urbană dispare, decât cu cea din Occident.

-  Marginalizarea populației romanice. Interacțiunile între barbari și populația locală din Balcani par să fi fost limitate. Spre deosebire de Occident, unde legăturile între autohtoni și alogeni sunt bine documentate, absența legilor pentru romanicii din Balcani sugerează lipsa integrării populației latinofone în structurile administrative și economice ale societății slave. În acest context, limba latină, odinioară dominantă în regiune, își pierde treptat importanța, fiind înlocuită de greacă și limbile slave. După cum se poate observa, nu doar în Dacia lipsesc atestările coabitării romano-barbare.

- profilul montan și periferic al romanicilor de la nord și sud de Dunăre. Ca urmare a factorilor prezentați anterior, populația romanică din Balcani, cât și cei de la nord de Dunăre, și-au găsit refugiul în regiunile montane, în relativă izolare față de alte popoare, unde au trăit timp de secole fără organizare statală, fără cultură scrisă, fără cetăți și orașe¹⁶. În aceste condiții nu este surprinzător faptul că bizantinii îi descoperă târziu pe vlahi din Balcani - ba chiar și mai târziu pe albanezi, deși trăiau într-o regiune de maximă importanta pentru imperiu. Dacă cronicarii îi "descoperă" târziu pe albanezii și vlahii care trăiau în Bizanț, oare cât de mult îi interesa ce se întâmpla în codrii seculari de la nord de Dunăre?

Concluzii

Această analiză subliniază importanța contextualizării și a abordării comparative în studiul istoric. Ignorarea contextului regional poate duce la concluzii simpliste și probabil eronate.

În cazul Daciei și al fostelor provincii imperiale din Balcani, "intrarea sub radar" a populației romanizate pare să fie un fenomen mai amplu, care necesită o interpretare mai nuanțată decât simpla ecuație "absența inscripțiilor = absența populației". În mod clar discontinuitatea epigrafică nu înseamnă automat și discontinuitate demografică.

Inscripțiile nu reproduc întreaga realitate lingvistică dintr-o regiune, ci reprezintă doar o mică parte a utilizărilor unei limbi, excluzând-o nu doar pe cea mai frecventă – adică limba vorbită – ci și cea mai mare parte a scrierilor, care din cauza faptului că au fost realizate pe materiale perisabile, nu s-au păstrat. Un exemplu clar de realități care au trecut neobservate îl oferă limba bască, ale cărei ultime mărturii epigrafice apar în timpul Principatului, dar apoi dispare fără a lăsa o urmă scrisă până în Evul Mediu¹⁷.

Note

¹ Inscripțiile pot fi consultate online printr-o simplă căutare în baza de date EDCS (Epigraphik-Datenbank Clauss-Slaby) una dintre cele mai importante surse privind studierea inscripțiilor latine din perioada romană, care a fost creată și administrată de un grup de cercetători Universitățile din Zurich și Eichstätt-Ingolstadt. Baza de date conține în prezent un număr de 537.276 de inscripții, acoperind o perioadă vastă, din primele secole ale Imperiului Roman până după anul 1000.

² După retragerea aureliană, Imperiul Roman a menținut o duzină de puncte fortificate la nord de Dunăre (Sucidava, Drobeta, Dierna, Constantiniana Daphne, Mehadia, Hinova etc). Aceste capete de pod au jucat un rol important în strategia defensivă romană la Dunărea de Jos, permițând Imperiului să mențină o prezență militară și comercială la nord de fluviu și să monitorizeze mișcările populațiilor migratoare. Constantin cel Mare, care se considera un "restitutor Daciae", va extinde stăpânirea romană în stânga fluviului, construind chiar un pod ce lega Oescus de Sucidava. (pentru mai multe detalii vezi Dorel Bondoc, The Roman Rule to the North of the Lower Danube; Jakub Hendzel, The reconquest of Dacia by Constantine the Great; și Opriș, Ioan Carol; Speriatu, Vicentiu S.; Călina, Vlad-Nicolae, Pons per Danuvium ductus. Date noi despre podul lui Constantin cel Mare dintre Oescus și Sucidava)

³ Calcul realizat pe baza datelor EDCS privind inscripțiile latine din regiunea balcanică (Achaia, Moesia inferior, Moesia superior, Thracia, Pannonia inferior, Pannonia superior, Dalmatia, Macedonia). Cele mai multe inscripții în limba latină din secolul al VI-lea provin din Dalmația și Moesia Inferior.

⁴ Dora Ivanisevic, Epitaphic Culture and Social History in Late Antique Salona (ca. 250 – 600 C.E.); 

⁵ Ion Barnea, Plombs byzantins de la collection Michel C. Soutzo, p.28; Eugen-Marius Paraschiv-Grigore, Sigiliile imperiale romano-bizantine și bizantine descoperite pe teritoriul Dobrogei, p. 366

⁶ Latina a persistat ca limbă scrisă în Balcani până în secolul al VI-lea, moment în care inscripțiile încetează. După această dată, următoarea dovadă scrisă certă a limbilor romanice orientale apare abia în 1521 (scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung). "Latin persisted as a written language in the Balkans until the 6th century ce, at which point inscriptions cease. The next datable written evidence of Balkan Romance does not appear until 1521, in a letter sent by Neacşu of Câmpulung to the mayor of Braşov warning him of an impending Ottoman attack" vezi Victor A. Friedman, Languages of the Balkans. De remarcat că primul text redactat într-un dialect sud-dunărean al limbii române datează din anul 1731 şi este o inscripție pe o icoană de lemn la mânăstirea Ardeniţa din Albania. Nicolae Saramandu, Aromânii. Istorie, literatură. Scrieri despre dialectul aromân, p. 188

⁷ Latina dispare în Balcani ca limbă scrisă după primii ani ai secolul al VII-lea, cu excepția orașelor de pe coasta adriatică, unde se dezvoltă limba dalmată, grai distinct față de limba română.

Dar chiar și în Dalmația se observă o absență totală a inscripțiilor în cea mai mare parte a secolului al VII-lea și a celui următor, un simptom al colapsului social și economic provocat de invaziile triburilor slave și contracția puterii bizantine. În secolele VII-VIII, populația din Dalmația s-a refugiat în așezări care combinau caracteristici rurale cu unele funcții urbane, încadrându-se în categoria "orașelor rurale" din perioada medio-bizantină.

Însă, după o pauză de aproape două veacuri, spre sfârșitul secolului al VIII-lea, se observă un ușor reviriment, marcat prin reapariția inscripțiilor. Această renaștere culturală este asociată cu influența carolingiană și revenirea Bizanțului în regiune adriatică. (vezi Danijel Džino, Becoming Slav, Becoming Croat; și From Justinian to Branimir explores the social and political transformation of Dalmatia, și Post-Roman Dalmatia Collapse and regeneration of a complex social system; Ivan Basić, The sarcophagus with sanction formula from Trogir)

⁸ Ramsay MacMullen, The Epigraphic Habit in the Roman Empire

⁹ Numărul inscripțiilor din provinciile romane de la Dunărea de Mijloc și de Jos scade vertiginos în perioada 270-289 d.Hr., comparativ cu perioadele anterioare, conform datelor EDCS. Este de remarcat că nu se observă deloc o revigorare în plan epigrafic la sud de Dunăre, în primele două decenii după presupusa evacuare a populației din Dacia, ba chiar dimpotrivă.  

¹⁰ Conform acestei ipoteze, generalizarea cetățeniei romane ar fi redus valoarea acesteia ca simbol al statutului social. Totuși, această teorie a fost contestată de alți cercetători, precum F. Beltrán (vezi nota 11), care argumentează că nu există dovezi convingătoare că edictul lui Caracalla ar fi dus la o devalorizare dramatică a importanței cetățeniei. Elizabeth A Meyer, Explaining the Epigraphic Habit In the Roman Empire: the Evidence of Epitaphs

¹¹ F. Beltrán, The Epigraphic Habit in the Roman World, 139-144

¹² Pentru mai multe detalii despre așezarea stabilirea triburilor slave în Balcani vezi Florin Curta, Eastern Europe in the Middle Ages (500–1300), pp.41-78, și Johannes Koder, On the Slavic Immigration in the Byzantine Balkans în Migration Histories of the Medieval Afroeurasian Transition Zone, pp.81-100. Iar istoricul bulgar Stoyko Stoykov analizează organizarea primelor formațiuni statale slave în From ‘Nations’ to ‘Archontias’ (I) Terms ‘Sclavinia’ and ‘Sclavoarchontia’ and Incorporation of Balkan Slavs in Byzantium și From ‘Nations’ to ‘Archontias’ (II) Terms ‘Sclavinia’ and ‘Sclavoarchontia’ and Incorporation of Balkan Slavs in Byzantium.

¹³ Atractivitatea limbii latine, în special în mediul urban, era determinată într-o măsură semnificativă de faptul că asigura o mobilitatea socială sporită. Răspândirea limbii a început cu elitele, care au avut de câștigat în urma contactului cu romanii. Latina s-a extins apoi la toate nivelurile societății, fiind percepută ca limbă de prestigiu, a celor de succes în sistemul roman. Pieter Houten, Cities, Epigraphies, and Latinization: A Sociolinguistic View on the Hispaniae, în Alex Mullen (ed.), Social Factors in the Latinization of the Roman West.

¹⁴ Florin Curta, Eastern Europe in the Middle Ages (500–1300) și Panos Sophoulis, Byzantium and Bulgaria, 775–831, pp.44-47

¹⁵ Corneliu Berari susține că populația balcanică s-ar retras în numeroasele fortificații de mici dimensiuni, ridicate la finalul antichității în Balcani, poziționate pe terenuri înalte, însă Eugen Teodor atrage atenția că argumentul lui Berarbi se bazează pe harta publicată de Milincović 2014, 252, unde sunt cartate cu entuziasm multe puncte nesăpate (deci nedatate), mai ales din Macedonia. Eugen Teodor, Anul 2023 si apocalipsa continuității, p.6. 

Mai mult, este îndoielnic că fortificațiile din Balcani ar fi fost adecvate pentru găzduirea unei populații numeroase pe termen lung, în condițiile în care lipsesc dovezile unei producții agricole locale pe scară largă, fapt ce sugerează că fortificațiile erau aprovizionate cu alimente din alte provincii. Desigur, populația și garnizoana puteau lucra pământul agricol din vecinătatea fortificațiilor, însă există suficiente dovezi care sugerează că o astfel de agricultură pe scară mică era nu era suficientă pentru întreținerea numărului relativ mare de oameni care trăiau în secolul al VI-lea în astfel de fortificații, precizează Florin Curta. De asemenea, istoricul mai precizează că majoritatea cetăților par să fi fost abandonate voluntar, nu distruse de forțe externe. (vezi Florin Curta, Eastern Europe in the Middle Ages (500–1300), pp.38-40, și Coins, Forts and Commercial Exchanges in the Sixth- and Early Seventh-Century Balkans, pp. 440-441)

¹⁶ Dacia post-romană, chiar mai mult decât Balcanii, este un exemplu de regiune aflată la periferia lumii civilizate, despre care avem informații imprecise, frugale și sporadice, astfel că nu se poate compara cu fostele provincii romane din Occident și Africa de Nord ori chiar cu Caucazul medieval, zone cu o organizare statală sofisticată, viață urbană, cultură scrisă, relații comerciale. 

¹⁷ Lloris Francisco Beltran, Latinization, Citizenship, and the Epigraphic Habit, în Alex Mullen (ed.), Social Factors in the Latinization of the Roman West

Sigiliu imperial emis de Heraclius, similar cu ultima inscripție latină medievală descoperită în Balcani, exceptând orașele dalmate (Sursa: Catalogue of Byzantine Seals at Dumbarton Oaks) 

Sigiliu imperial din Dobrogea (datat între anii 613-625), ultima inscripție latină medievală descoperită în Balcani, exceptând orașele dalmate (Sursa: Barnea Ion, Plombs byzantins de la collection Michel C. Soutzo, p.33)

Bibliografie

Barnea Ion, Plombs byzantins de la collection Michel C. Soutzo, 

Basić, Ivan, The sarcophagus with sanction formula from Trogir

Beltrán, Lloris Francisco, The Epigraphic Habit in the Roman World, 139-144

Beltrán, Lloris Francisco, Latinization, Citizenship, and the Epigraphic Habit, în Alex Mullen (ed.), Social Factors in the Latinization of the Roman West

Berari, Corneliu, Abandonuri imperiale : retragerea aureliană în lumina retragerii heracliene

Bondoc, Dorel, The Roman Rule to the North of the Lower Danube; 

Curta, Florin,  Eastern Europe in the Middle Ages (500–1300)

Curta, Florin, Coins, Forts and Commercial Exchanges in the Sixth- and Early Seventh-Century Balkans

Džino, Danijel, Becoming Slav, Becoming Croat

Džino, Danijel, From Justinian to Branimir explores the social and political transformation of Dalmatia

Džino, Danijel, Post-Roman Dalmatia Collapse and regeneration of a complex social system

Friedman, Victor A., Languages of the Balkans

Hendzel Jakub, The reconquest of Dacia by Constantine the Great

Houten, Pieter,  Cities, Epigraphies, and Latinization: A Sociolinguistic View on the Hispaniae, în Alex Mullen (ed.), Social Factors in the Latinization of the Roman West

Ivanisevic, Dora, Epitaphic Culture and Social History in Late Antique Salona (ca. 250 – 600 C.E.)

Koder, Johannes, On the Slavic Immigration in the Byzantine Balkans în Johannes Preiser-Kapeller, Lucian Reinfandt, Yannis Stouraitis, Migration Histories of the Medieval Afroeurasian Transition Zone

MacMullen, Ramsay, The Epigraphic Habit in the Roman Empire

Meyer, Elizabeth A., Explaining the Epigraphic Habit In the Roman Empire: the Evidence of Epitaphs

Opriș, Ioan Carol; Speriatu, Vicentiu S.; Călina, Vlad-Nicolae, Pons per Danuvium ductus. Date noi despre podul lui Constantin cel Mare dintre Oescus și Sucidava

Paraschiv-Grigore, Eugen-Marius, Sigiliile imperiale romano-bizantine și bizantine descoperite pe teritoriul Dobrogei

Saramandu, Nicolae, Aromânii. Istorie, literatură. Scrieri despre dialectul aromân

Sophoulis,Panos, Byzantium and Bulgaria, 775–831

Stoykov, Stoyko, From ‘Nations’ to ‘Archontias’ (I) Terms ‘Sclavinia’ and ‘Sclavoarchontia’ and Incorporation of Balkan Slavs in Byzantium

Stoykov, Stoyko, From ‘Nations’ to ‘Archontias’ (II) Terms ‘Sclavinia’ and ‘Sclavoarchontia’ and Incorporation of Balkan Slavs in Byzantium

Teodor, Eugen, Anul 2023 si apocalipsa continuității