Supraviețuirea dacilor în Dacia lui Traian: dovezi epigrafice și arheologice

În mod regretabil, discuția despre supraviețuirea dacilor a fost acaparată complet de două tabere radicale și extrem de vocale: unora le pute orice e dacic, iar alții au fantezii cu supereroi daci. Iar oricine îndrăznește să nu le împărtășească fanteziile și pledează pentru un dram de moderație și luciditate este automat etichetat fi ca dacopat-ceaușist, fie ca trădător de neam vândut Occidentului. 

Întreaga controversă privind exterminarea dacilor de către Traian pornește practic de la o un singur cuvânt folosit de autorul antic Eutropius: exhausta, care însemna secătuit, depopulat, golit. Eutropius scria, la aproape trei secole după războaiele daco-romane, că Dacia ar fi fost "secătuită de bărbați în urma lungilor războaie ale lui Decebal".¹ Pe baza acestei afirmații singulare, unii autori moderni au lansat teoria exterminării dacilor de către Traian. Însă, așa cum s-a dovedit în nenumărate cazuri, este riscant să-ți fundamentezi o întreagă teorie pe câteva cuvinte găsite în vechile cronici, ignorând contextul istoric. 

De la Danemarca este Dacia² la descendența maghiarilor dintr-un personaj biblic,³ cronicile și operele literare din vechime conțin numeroase exemple de exagerări, erori ori pur și simplu invenții, astfel că să tratezi informațiile vehiculate de cronicari drept adevăruri pure și incontestabile este o invitație la fals și riști să te faci irecuperabil de râs.

Iar în acest caz dispunem de indicii clare că Eutropius, care a scris aceste lucruri la aproape trei secole după cucerirea Daciei de către Traian, nu prea avea dreptate. 

Foto 1. Inscripția de la Germisara în care este menționat Decebalus Luci

 

Secătuită total sau parțial? 

În mod cert războaiele între Traian și Decebal au fost distructive pentru populația dacică, însă dovezile materiale indică faptul că o parte dintre daci au supraviețuit, ba chiar s-au și integrat în societatea Imperiului Roman, inclusiv în provincia Daciei Traiană, care cuprindea inima fostului regat dacic.

Această stare de fapt este demonstrată de existența elementelor materiale specifice dacice în așezări rurale din Dacia romană sau de crearea de unități auxiliare formate din daci, ce au fost dislocate în toate colțurile imperiului, din Britania până în Egipt.

Însă cele mai revelatoare dintre aceste dovezi consideră că sunt inscripțiile ce demonstrează existența dacilor romanizați în rândul elitelor provinciei, precum Decebalus Luci (Foto 1) sau P. Aelius Dacianus, dovedind o anumită ascensiune socială a unora dintre dacii din provincie. 

O astfel de inscripție este cea descoperită la Germisara (astăzi Geoagiu-Băi) pe o plăcuță de aur. În jumătatea inferioară a piesei a fost incizată inscripția: "Nymf/is Dece/balus Lu/ci(i) posuit" (Nimfelor Decebalus, fiul lui Lucius, a pus).⁴ De remarcat că personajul era probabil destul de înstărit încât să ofere drept ofrandă o plăcuță din aur. Se poate observa că numele Decebal continuă să fie utilizat de către dacii, ceea ce sugerează mai degrabă că autoritățile imperiale romane nu au încercat să șteargă identitatea dacică.

Într-o altă inscripție, descoperită la Drobeta, este menționat un anume Iulius Daciscus,⁵ iar de la Napoca avem inscripția lui P. Aelius Dacianus, decurion și edil la Napoca, pentru fii săi, P. Aelius Traiano și P. Aelius Liber.⁶ Dacă cognomenul Dacianus se referă la originea dacică, numele de familie Aelius indică faptul că au primit cetățenia romană cândva în timpul împăratului Adrian (117-138), într-o vreme în care de acest privilegiu se bucurau doar 15-33% din populația totală a imperiului, majoritatea în Italia.⁷

Aproximativ 3% din antroponimele în inscripțiile din Dacia romană sunt de origine traco-dacică, dar este posibil ca majoritatea să fi aparținut unor persoane de origine sud-dunăreană.⁸

Numărul redus de persoane cu nume dacice în inscripții nu reprezintă neapărat un indiciu privind starea populației dacicie. Cercetătoarea I. Oltean remarca faptul că este destul de comun în medii coloniale ca autohtonii să preia nume străine, iar majoritatea dacilor documentați epigrafic la Roma și în alte părți ale Imperiului purtau nume complet romanizate, așadar este puțin probabil să putem detecta autohtonii în inscripțiile din Dacia fără elemente suplimentare care să indice etnicitatea lor, precum cognomenul sau un ethnikon.⁹

Pe de altă parte, prezența dacilor poate fi detectată mult mai ușor în plan arheologic. Astfel, elemente materiale tradiționale specifice dacice s-au descoperit în mai multe așezări rurale din Dacia romană. Printre cele mai bine cercetate astfel de situri sunt cele de la Obreja, Vințu de Jos, Noslac, Cicău-Săliște, Uioara de Jos, Berghin - toate în județul Alba. În cazul așezării de la Vințu de Jos sunt semne de locuire continuă, pre şi post-cucerire.¹⁰ Există dovezi că în perioada romană, alături de ceramica proveniență romană, continua să fie folosită și ceramica tradițională dacică, în special în mediul rural,¹¹ chiar și la Ulpia Traiana Sarmisegetuza.¹² Existența unor elemente materiale dacice și romane în același așezări sugerează că populația autohtonă dacică nu era nicidecum izolată sau ostracizată, ci dimpotrivă arată coexistența populației autohtone cu coloniștii.¹³

Încorporarea dacilor în trupe auxiliare dislocate în întreaga lume romană, din Britania în Egipt,¹⁴ este o altă dovadă grăitoare a supraviețuirii dacilor și corespunde strategiei romane de pacificare a populațiilor războinice, care astfel elimina forţele care s‐ar mai fi putut organiza împotriva lor.¹⁵ Exterminarea unei întregi populații ar fi fost nu doar dificil de realizat, ci și contraproductiv din punct de vedere economic, era suficient să înlăture doar bărbații tineri apți să poarte arme, deoarece ei reprezentau cel mai mare pericol. Situația este similară cu cea din alte provincii, precum Panonia, unde, potrivit istoricului László Borhy, "tinerii acestor popoare rebele au fost parțial recrutați pentru trupe auxiliare și detașați în alte provincii sau, încă sub Tiberius, vânduți ocazional ca sclavi. Așa cum sa întâmplat și în Galia, a Bibracte de exemplu, după cucerire, locuitorii au fost nevoiți să-și abandoneze așezările de munte, apărate de metereze, și au fost așezați în câmpie, de exemplu în Aquincum, pentru a înlătura orice posibilitate de răzvrătire a lor".¹⁶

Materialul epigrafic atestă existența mai multor unități militare romane formate din daci. Sunt documentate direct o unitate de cavalerie (ala I Ulpia Dacorum) și cinci unități de infanterie (cohortele I Ulpia Dacorum, I Aelia Dacorum milliaria, II Augusta Dacorum milliaria, II Aurelia Dacorum și Gemina Dacorum milliaria). Pe baza numerotării și denumirilor acestor unități, se poate presupune că au mai existat și alte unități de acest fel. În afara acestor unități omogene din punct de vedere etnic, au servit și alți militari daci în diverse legiuni, unități auxiliare, cohorte pretoriene și în funcții administrative.¹⁷

Completarea efectivelor unităților auxiliare dacice s-a realizat prin continuarea recrutării din teritoriul de origine al primilor militari. Această ipoteză este confirmată de o piatră funerară descoperită în Britania, datată în jurul anului 200 p.Chr, în care este menționat un copil cu nume specific dacic: Decibalus.¹⁸ Procesul de recrutare din Dacia a continuat probabil până la evacuarea provinciei, iar ulterior recrutarea s-a realizat din rândurile populației din Britania.¹⁹

Concluzii

Așadar, astăzi putem da un răspuns cert întrebării retorice pusă în urmă cu peste 150 de ani de către istoricul Bogdan Petriceicu Haşdeu: "Pierit-au dacii?"²⁰

 

Arheologia a furnizat argumente clare care au tranșat în mod definitiv această controversă. Consider că este un lucru cert faptul că dacii au supraviețuit cuceririi romane.

 

Rămâne de discutat ce rol au jucat dacii în cadrul procesului de formare a poporului român.

 

De asemenea, rămâne de rezolvat si enigma sorții dacilor liberi în epoca antică târzie și cea medievală timpurie. 

 

Cred că este important de subliniat că populația (indiferent de limbă) nu era în mod omogen distribuită pe acest teritoriu uriaș, ci vorbim de grupuri mai mult sau mai puțin răzlețe, despărțite de păduri, mlaștini sau munți. Unele grupuri au migrat în alte părți, altele au fost decimate de războaie, calamități sau molime, iar rămășițele lor au fost asimilate (pașnic sau forțat) de alte grupuri.  

 

Note

¹ Iată și textul original în latinește al acestui pasaj celebru: "Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta" în: Eutropius, VII.2; Popa-Lisseanu 1923. "exhaurio" în:  Lewis 1890. Afirmația lui Eutropius despre Dacia "exhausta viris" a fost interpretată greșit de-a lungul timpului pentru a susține ideea unei pretinse exterminări complete a dacilor. Termenul "viris" se referă probabil la "bărbații de seamă" - elitele dacilor, adică aristocrația, conducătorii militari și religioși - nu la întreaga populație. Unele copii târzii ale textului folosesc "vires" (forțele), ceea ce indică faptul că se referea la segmentul militar și politic, nu la tot poporul. Din perspectiva contextului istoric, Eutropius a scris un rezumat concis, eliminând nuanțele, iar "Dacia viris exhausta" era un clișeu al epocii care descria decimarea elitelor și forțelor militare dacice. Borangic & Marcu 2020, p. 162-164. 

2  Cronicarii medievali au transformat antica Dacia într-un construct identitar care servea scopurilor lor narative de a oferi legitimitate tânărului regat al Danemarcei. La fel ca în cazul goților - care și-au fabricat o legături cu geții din Antichitatea clasică, asocierea Danemarcei cu Dacia avea drept scop să confere danezilor o descendență prestigioasă și veche, care să îi plaseze în rândul civilizațiilor europene majore. Făcând referire la faptele mărețe, curajul și dârzenia dacilor în fața marelui Imperiu Roman, ei sugerau că danezii au moștenit aceste trăsături de la strămoșii lor de pe Columna lui Traian. Nu există niciun document care să indice o migrație din Dacia spre Danemarca, zero dovezi arheologice. Niciun istoric cu toate țiglele pe cap nu cred că danzii sunt urmașii dacilor doar pentru că Danemarca apare pe unele hărți medievale drept Dacia, iar regele danez Cristian I apare menționat drept rex Dacie. Este evident pentru orice cunoscător de istorie că danezii pur și simplu și-au fabricat o origine antică glorioasă, un lucru comun în epoca medievală unde diverse popoare se pretindeau descendenți ai troienilor, romanilor, sciților, sarmaților etc. Pentru informații adiționale privind pretențiile medievale la moștenirea numelui anticei Dacia vezi: Jakobsen 2012; Mureșan 2020; Brady & Wadden 2022, p. 25-45, 271. 

Medalia festivă a lui Bartolomeo Melioli din Mantova în care regele danez Cristian I apare menționat drept rex Dacie, Musei e Biblioteche in Comune 

3  În chiar cea mai veche cronică (de fapt gestă) ungurească, Gesta Hungarorum a notarului anonim al regelui Bela, se afirma că maghiarii se trag din sciți și se numesc maghiari după Magog, fiul lui Iafet din Vechiul Testament, iar descendenții lui Magog l-au născut pe „mărețul și extrem de puternicul rege Attila”, care a mers în ținutul Panoniei, conducând poporul care a ieșit din țara sciților. Rona-Tas 1999, p.423–428;  Kolt 2023, p. 27-43. Legendele privind descendența biblică a popoarelor lumii erau ceva comun în perioada medievală. Al treilea fiu al lui Noe, Iafet este considerat, alături de frații săi Sem și Ham, reîntemeietor al seminției omenești după potop, fiind etichetat drept strămoșul popoarelor europene în literatura medievală. Leyser 1994, p. 5. Iafet era așadar și strămoșul românilor. În Cronica vremurilor trecute, scrisă la Kiev de călugărul Nestor în sec. XI, se menționează că de "Seminția lui Iafet se țin și Varegii, Suedezii, Norvegii, Gotlandezii, Rușii, Anglii, Galițienii, Volochii, Romanii, Nemții, Carolingii, Venețienii, Francii și alte popoare". Popa-Lisseanu 1935, p. 31-33

⁴ Tutilă 2021; Epigraphik-Datenbank Clauss-Slaby (EDCS): EDCS-04900915; Protase 1994

⁵  Textul inscripției:"D(is) M(anibus)/ Iulia Kalli/genia vix(it) an(nos)/ XL Iul(ius) Dacis/cus v[i]x(it) an(nos) [3] / Val(erius) V[i]v[i]b[ius(?)] / vix(it) an(nos) L Iul(ius) Pae[t(inus)] / V[al]enus Aug(ustalis) / c[ol(oniae)] Dr<o=U>b(etensium) con/iug(i) pientis[s]i/mae et ami[c]is / b(ene) m(erentibus) p(osuit)". Epigraphik-Datenbank Clauss-Slaby (EDCS): EDCS-11200644; Inscriptiones Daciae Romanae: IDR, vol. II, p. 49-50

⁶ Textul inscripției: "D(is) M(anibus) / P(ublio) Ael(io) Traiano / vix(it) an(nos) XXVIII / fil(io) et Ael(io) Libero / alumno v(ixit) a(nnos) III / P(ublius) Ael(ius) Dacianus / dec(urio) et aed(ilis) col(oniae) / f(aciendum) c(uravit)". Epigraphik-Datenbank Clauss-Slaby (EDCS): EDCS-27200177

⁷ Lavan 2016, p. 34; Welch&Hall 2002

⁸ Byros 2011, p. 61

⁹ Oltean 2009, p. 95

¹⁰ Oltean 2007, p. 144-150

¹¹ idem 

¹² Ardet 1991

¹³ Byros 2011, p. 64-65

¹⁴ McLaughlin 2015 are un capitol interesant despre integrarea militarilor daci în societatea din Egiptul roman, în lucrarea The Transformation of the Roman Auxiliary Soldier in Thought and Practice, p.209-216.

¹⁵ Oprea 2012 

¹⁶ Byros 2011, p. 57

¹⁷ Borangic 2017

¹⁸ Roman Inscriptions of Britain RIB1920 

¹⁹ Oprea 2011

²⁰ Haşdeu 1860

Bibliografie

Ardet 1991. | Adrian Ardet, Ceramica dacică și de tradiție celtică la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Borangic 2017. | Cătălin Borangic, Dacii după căderea regatului dac

Borangic & Marcu 2020. | Cătălin Borangic, Marius Marcu, Cu Dacia printre daci mergând

Byros 2011. |  Graziela Byros, Reconstructing Identities in Roman Dacia: Evidence from Religion

Eutropius, Breviarium historiae romanae/Liber VIII, 2 

Jakobsen 2012. | Johnny Grandjean Gøgsig Jakobsen, Why Dacia? The background for a peculiar province name  

Leyser 1994. | Karl Leyser, Communications and Power in Medieval Europe: The Carolingian and Ottonian Centuries 

Lewis 1890. | "exhaurio" în: Charlton T. Lewis, An Elementary Latin Dictionary 

Lavan 2016.  | Myles Lavan, Spread of Roman Citizenship, 14–212 CE: Quantification in the Face of High Uncertainty 

Mureșan 2020. | Dan Ioan Mureșan (2020), Rex Dacie' / 'regina Dacie'. A Connected History from the Baltic to the Black Sea at the Waning of the Middle Ages (part I), in: Archiva Moldaviae XII, p. 15-87 

Nemeti 2019. |  Nemeti Sorin, The indigenous population of Roman Dacia. Archaeological sources

Oltean 2009. | Ioana Oltean, Dacian ethnic identity and the Roman army în: The Army and Frontiers of Rome.

Oltean 2007. | Ioana Oltean, Roman Dacia: Landscape, Colonisation, Romanisation

Oprea 2012. | Ioan Oprea, Consecinţele unui teatru de război: trupele auxiliare dacice din armata Imperiului Roman 

Oprea 2011. |  Ioan Oprea,  Cohors Prima Aelia Dacorum (milliaria) 

Haşdeu 1860. | Bogdan Petriceicu Haşdeu, Perit-au dacii

Popa-Lisseanu 1923. |  Gheorghe Popa-Lisseanu, Istoria romana a lui Eutropius

Popa-Lisseanu 1935.  |  Tipărituri românești, Cronica lui Nestor despre români (din manuscrisul călugărului Laurențiu, 1377) apud. Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum). Volumul VII. Cronica lui Nestor.

Protase 1994. |  Dumitru Protase, Consideraţii privind antroponomastica traco-dacică şi originea etnică a purtătorilor din inscripţiile Daciei romane

Rona-Tas 1999. | Andras Rona-Tas (1999), Historical Traditions, Attila and the Hunnish-Magyar Kinship în: Hungarians and Europe in the Early Middle Ages: An Introduction to Early Hungarian History, p. 423–428  

Tutilă 2021. |  Oana Tutilă, Plăcuță de aur romană de la Germisara

Trynkowski 1976. | Jan Trynkowski, Urmările demografice ale cuceririi Daciei de către romani 

Welch&Hall 2002.  |  John W. Welch, John F. Hall, Estimated Distribution of Citizenship in the Roman Empire

McLaughlin 2015.  |  Jonathan James McLaughlin, The Transformation of the Roman Auxiliary Soldier in Thought and Practice