Izvoare istorice despre termenul etnic român/rumân din sec. XV până în sec. XVIII

Endonimul, adică numele pe care și-l atribuie un popor, în propria sa limbă, reprezintă o piatră de temelie a conștiinţei apartenenți la un grup etnic. 

Acest lucru este cu atât mai relevant pentru români având în vedere diferența semnificativă dintre numele pe care poporul român și-l atribuie sieși (endonimul "român/rumân") și numele folosit în trecut de străini (exonimul "valah/vlah"). 

Documentele istorice din secolele XV-XVIII oferă mărturii prețioase despre această dualitate denominativă, demonstrând că, în timp ce vecinii și călătorii străini foloseau termenul „valah", românii se auto-identificau în mod constant ca „români" sau „rumâni", derivat direct din latinescul "romanus".

Aceste izvoare documentare, atât interne cât și externe, sunt deosebit de importante pentru înțelegerea continuității conștiinței etnice românești și a legăturii cu originile romane. Mărturiile externe provin de la umaniști renascentiști, diplomați, călători și cărturari din Italia, statele germanice, Ungaria, Polonia și alte spații europene, care au intrat în contact direct cu românii. Mărturiile interne sunt furnizate de documentele cancelariilor domnești, cele mai timpurii tipărituri românești și scrierile cărturarilor români.

Prin această cronologie se poate urmări evoluția și persistența etnonimului "rumân/român" de la primele atestări documentare din secolul XV.

• sec. XV - Legenda despre fraţii Roman şi Vlahata vorbește despre obârşia italică a maramureșenilor, care sunt denumiți "romanovici" (urmașii lui Roman). Din păcate nu se cunoaște când și unde a fost scrisă legenda. Scrisă în stilul pomelor epice, gestelor, în vogă în Europa medievală, servește drept introducere pentru Cronica Moldo-rusă, despre care istoricii Ioan Bogdan și P.P. Panaitescu credeau că a fost scrisă în timpul lui Ștefan cel Mare sau succesorilor săi. Pe de altă parte, Ovidiu Pecican a argumentat că legenda a fost scrisă între 1390-1410 în Maramureș.  
• 1473 - Nicolae, episcop de Modrusa, scria că vlahii „atunci când se întâlnesc cu străinii, cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească ”romane” ("et cum ignotis congressi, dum linguae explorant comertium, an romane loqui norint interrogant").
• 1499 - Document emis la Nicopole, redactat de spion italian, în care se relatează trecerea sa prin "țara vlahilor, care se cheamă rumenj, adică romani" („Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj").
• 1521 - Scrisoarea lui Neacșu, primul text în limba română care s-a păstrat până astăzi și ce poate fi datat cu precizie, prin care negustorul Neacșu din Câmpulung (Muscel) îl avertiza pe Johannes Benkner, judele Brașovului, în privința unei invazii turcești ce se pregătea la sud de Dunăre. Scrisă în limba română, dar cu litere chirilice, în scrisoare apare și numele țării sub forma: цѣра рꙋмънѣсъ, adică Teara Rumaneasca. 
• 1534 - Tranquillus Andronicus scrie că locuitorii din vechea Dacie „și acum își zic romani", deși sunt numiți de alții valahi. ("Valachi nune se Romanos vocant")
• 1532 - Francesco della Valle vizitează Târgoviștea și consemnează că a fost întrebat de valahi „Ști rominest?" - prima propoziție în limba română reprodusă de un străin, care redă numele pe care poporul român și-l dădea sieși și limbii sale. "se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano"
• 1542 - Johann Lebel (sas din Transilvania): „românii...se numesc pe ei înșiși Romuini" ("Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati").
• 1550 - Anton Verancsics evocă faptul valahii își zic romani ("Valacchi qui se Romanos nominant") și întreabă interlocutorii dacă știu romane. ("interrrogantes quempiam an sciret Valacchice: scisne inquunt Romane?").
• 1554 - Stanisław Orzechowski (polonez) în Analele sale: „Pe daci... care se numesc în limba lor Romini, iar în a noastră, de la italieni, valahi". ("Dacos reliquerunt, qui eorum lingua Romini a Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur.")
• 1561 - Tetraevanghelul (Coresi): „să fie popilor rumânești să înțeleagă, să învețe rumânii cine-s creștini".
• 1564 - Tâlcul Evangheliilor (Coresi): „am tipărit, tetraevangelul, și praxiul rumânește".
• 1584 - Ferrante Capecci observă că locuitorii din Țara Românească, Moldova și Transilvania se numesc pe ei înșiși „români" („romanesci").
• 1577 - Psaltirea slavo-românească (Coresi): "de-am scos de în psaltirea srăbească pre limbă rumânească, să vâ fie de înțeleagâturâ și grâmâticilor" și "eu, diacon Coresi, deaca văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm" 
• 1578-1579 - Memoriu al iezuitului Ștefan Szántó (Arator): menționează „Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur" - „Romaniola"/„Romandiola".
• 1582 - Palia de la Orăștie: „pe întru întrământura Beseareceei Sfântâ a românilor poftind tot binele ispăsenie creștinilor romăni"
• 1588 - un boier moldovean se semnează într-un act cu numele „Nicolae Rumânul".  
• 1600 - principele Mihai Viteazul, a notat pe versoul unui document, cu litere chirilice dar în limba română, următoarele cuvinte: "...Moldova, Ţara Rumaneasca"
• 1640 - în Pravila de la Govora se menționează "mitropolit a toatî Țara Rumăneascî" și "pravilî pre limba rumăneascî, sfințiilor voastre frați duhovnici rumănești" 
• 1645 - Cartea carea să chiamă Răspunsul înprotiva Catihizmusului calvinescu: "frate Doamnei a bunului credincios și a luminatului Domnu Io Matei Voevoda, cu mila lui Dumn(e)dzău Domnu Țărâi Rumânești"
• c. 1680 - Miron Costin: „însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ș-au schimbatŭ numele său, ci tot romanus, apoi cu vréme și îndelungate veacuri romani, apoi rumâni pănă astăzi"; „Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: <știi moldovenește?>, ci <știi rumânește?>, adică râmleneșe".
• 1684 - Miron Costin în poema sa polonă dedicată regelui Sobiesk observă că deși oamenii își ziceau moldoveni, „când întreabă de limbă în toate vremile ziceau: «Știi românește?»" („szty rumyneszte?").
• 1683 - Apostol: "Domn și oblăduitoriu a toată țara Rumăneascî Io Șerban C. Voevod, adevăratul nepot prea bunului Bătrăn Șărban Băsărab Voevod. Întru folosul și înțeleagerea pravoslavnicii Rumăneștii Beseareci."
• Cărturarul sas Valentin Franck von Franckenstein (1643–1697) afirma cu subiect și predicat: "în germana săsească este Bloch, de unde s-a născut numele Blaccilor. Iar aceiaşi Valachi se cheamă pe sine Rumun, ceea ce înseamnă Roman (Saxonico-Germanice, Bloch, unde Blaccorum nomen ortum. Iidem Valachi, seipsos Rumun, id est Romanum, vocant)" 
• 1688 - Biblia de la București: "Putearnicul Dumnezău, den aleagerea a toatei Ţări Rumâneşti, pre dumnealui l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei"
• 1699 - Martin Szentiványi (iezuit erudit) citează expresii românești: "Sie noi sentem Rumeni" și "Noi sentem di sange Rumena".
• Marele cărturar Dimitrie Cantemir a argumentat în lucrarea Despre numele antice și de astăzi ale Moldovei (1718-1719) că "înainte de toate, chiar dacă acest (neam) a fost împărțit în trei ținuturi de căpetenie, totuși toți se cheamă cu același nume de români, disprețuind adică dând de-o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare." Fostul principe al Moldovei mai preciza că "Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacica, nici moldoveneasca, ci româneasca, astfel ca, daca vrem sa-l intrebam pe un strain de stie limba noastra, nu-l intrebam: «Scis moldavice?», ci «Stii româneste?», adica (in latineste): «Scis Romanice»?" 

Așa cum se poate observa, autorii străini, care scriau în latină, italiană, germană sau alte graiuri, nu reușeau să reproducă în mod fidel modul în care se auto-denumeau românii din cauza că nu puteau reda particularitățile limbii române, cu sunete specifice precum "î", "â", "ă". 

Documentele demonstrează continuitatea utilizării numelui „român/rumân" ca endonim (nume pe care poporul și-l dă sieși) din secolul XV până în secolul XVIII, în contrast cu exonimele („valah", „vlah") folosite de străini. Mărturiile externe (italieni, dalmați, sași, polonezi, croați) și interne confirmă consistența acestei auto-denominări în toate provinciile românești. 

Bibliografie

Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei 

Valentin Franck von Franckenstein, Breviculus originum nationum et praecipue Saxonicae in Transylvania

Ioan-Aurel Pop, Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia

Petre P. Panaitescu, Începuturile și biruința scrisului în limba română

Martin Maiden, Italian’s long-lost sister: the Romanian language and why Italianists should know about it

Antonio Ricci, Knowledge and Power. Schools and Cultural Missions for the Promotion of the Italian Language in Romania

Lorenzo Renzi, Ancora sugli umanisti italiani e la lingua rumena

Limba română în timpul lui Neacșu, în: Ion Rotaru, Literatura română veche

Beatrice Daicoviciu, Mărturii apusene despre latinitatea şi continuitatea românilor

Ioan Aurel Pop, Mărturii medievale privind numele românilor și al graiului lor în limba română  

Viorela Valentina Dima, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung: 500 de ani de atestare documentară a limbii române